Am avut întotdeauna o problemă cu actele oficiale, fie ele legitimații, buletine sau chitanțe și invitații. Nu-mi găsesc biletul în tren sau în autobuz, pe aeroport mă trezesc fără pașaport, la festivaluri nu mai am invitație. Totul mi se trage de la blestematele de razii din anii ’70, cînd Miliția a hotărît că omul în carne și oase și cu mult păr (da, am avut plete!) nu corespunde cu cel din buletin. Așa că au secționat mănunchiul de hîrtie verzuie din care un alt eu le dădea cu tifla. Am trăit un deceniu fără acte. Cu toate astea, mi-am luat salariul, am închiriat o cameră, am donat sînge, ba chiar am fost și la un proces, pe care nici nu l-am cîștigat, dar nici nu l-am pierdut. Pînă și azi actele îmi par un rău necesar.
Tehnica era simplă. La orice întrebare, răspundeam cu solicitudine, apoi mă scotoceam prin buzunare, la început uimit, apoi ușor nervos, iar la sfîrșit pierdut, cu un aer de disperare genuină care inspira milă. Acel soi de milă față de neputincioșii proști și inofensivi, care face din cel prea puternic victima perfectă. O astfel de uimire autoincriminatoare n-am mai văzut decît la vechiul meu amic Vlad Arghir, cu singura deosebire că a lui e sinceră.
Am început, așadar, să pierd actele cam prin anii ’80, dar cred că subconștientul voia. Aproape că nici nu merită să spun că, anul trecut, mi-a dispărut un act de deces în două ore. Decesul ăsta a întrecut în viteză certificatul de naștere, care a deținut, și el, recordul de o zi. Dar nu despre asta voiam să vorbesc, ci despre felul în care, cu strategia cățelușului în fața dulăului, am izbutit să trec de toate filtrele pe care societatea le-a pus în calea libertății de mișcare.
Era prin 2001, spre seară. Aveam treabă la Televiziune și am dat să intru. Lumea mă știa, avusesem o emisiune, Artmania, dar ce să vezi? Sosise Ion Iliescu în vizită la Nicolau. Era plin de sepepiști pizdoși la datorie, iar eu nu aveam, evident, nici un act la mine. În loc să plec cu coada-ntre picioare, am început să-i mesmerizez. Că nu se poate să-mi facă una ca asta. Că să mă caute și-n cur. Că mă știe domnu’ președinte, ne cunoaștem de la revoluție. Că e o crimă împotriva umanității. Apoi, privindu-l în ochi pe cerberul-șef, argumentul suprem: „Am io muian de conspirator/atentator?”. Taman cînd omul căzuse pe gînduri, trece pe lîngă mine regizorul Andrei Măgălie. „Ce faci aici, Florine?” „Nene, am treabă, am emisiune și ăștia nu mă cred pe cuvînt. Spune și tu!” Măgălie a făcut o față lungă: „Hai, domnilor, ăsta e Florin Iaru, nu-l cunoașteți? Pe bune, nu-l cunoașteți? Aoleu!” Am intrat și primul lucru cu care am dat nas în nas a fost președintele. „Ce faci aici, Florine?” „Înfăptuim neabătut.” Dar arma nu o aveam la mine.
