Cheia e la ei

Joia trecută a fost o zi mare pentru omenire, în timp ce eu făceam pași mici pentru a mă întoarce acasă. Omenirea avea de gând să golească toate magazinele mari, mijlocii și mici, de tot ce mai era încă expus spre vânzare, iar eu aveam o obsesie: să mai găsesc un bilet spre Tulcea, la microbuz/autocar. Cum aproape totți studenții tulceni (mai puțin Raul) aveau obsesii similare, n-am mai găsit bilet nici pentru ora 17.30 și nici pentru 19. Mi-am luat pentru ora 7, a doua zi, și m-am axat asupra unei alte obsesii, pe care o am de aproximativ 21 de ani: să dorm în redacție. Pentru a-mi îndeplini acest vis, am fost nevoit să negociez cu 10-12 taximetriști. Ultimul a cedat înfățișării mele plouate și a acceptat să facă o cursă de doar 8 lei. Mare om.

Am ajuns la redacție, în buricul buricului Capitalei, acolo de unde bicicletele se fură de sub nasul camerei de supraveghere iar polițiștii spun că nu pot să se pună cu etnobotaniștii. Am descuiat poarta și ușa de acces în clădire cu acea cheie magică de 25 de euro care se potrivește la toate ușile. Voi reveni asupra ei. Am urcat până la etajul I, unde avem sediul și am folosit aceeași cheie de 25 de euro pentru a deschide ușa șubredă a redacției. Cu două ore în urmă, când o încuiasem și mă despărțisem de Doru, Florin și Mihai, nu credeam că voi mai vedea redacția până în 2012. Nici ea nu se aștepta, așa că eram pregătit să o surprind tăvălindu-se cu instalatorul, cu poștașul sau cu lăptarul. Castă, totuși, redacția își petrecea pre-Crăciunul în post și reculegere. Am apreciat și n-am deranjat-o prea tare. După cinci zile în care s-au copt două ediții, avea și dânsa dreptul la liniște.

Dispunem de o saltea ok, iar eu am ascuns pe undeva un sac de dormit. Sunt două elemente esențiale pentru a-mi alimenta damblaua de a mai dormi, din când în când, prin redacție. Am apelat la ele și mi-am încropit confortabilul culcuș de noapte, în sala de recepții și ședințe. Am mai bingănit o oră-două la computer, după care, conștient că la ora 5 trebuie să fiu în picioare, am adormit în susurul molatec al televiziunii de știri. Erau orele 20 trecute fix și, credeți-mă cetățeni, totul era în ordine.

Și a fost în ordine până pe la ora 23, când m-am trezit brusc, având sentimentul neplăcut că se întâmplă ceva. Dacă ar fi fost doar petrecerea de corporatiști portocalii din cafeneaua de la parter... Dar nu era. Ăia încă nu se îmbătaseră și încă nu cântau în cor imnuri păgâne, gen “Pușca și cureaua lată”. Era altceva. Părea că cineva încearcă să deschidă ușa redacției. Existau două variante: să fie un coleg răpus de remușcări, care vroia să muncească după ce toată lumea plecase acasă, sau să fie altcineva. Colegii care aveau una dintre cheile de 25 de euro și ar fi putut deschide ușa de unii singuri nu aveau de ce să fie răpuși de remușcări, iar ceilalți nu ar fi avut ce căuta pe la redacție dacă ar fi știut că nu-i vede nimeni. Așadar varianta “altcineva” părea cea mai paluzibilă. Ori, nu se face să întâmpini pe oricine altcineva - mai ales dacă are o cheie de 25 de euro - în poziția “sforăind pe saltea, lângă birou”.

Am vrut să fiu o gazdă bună și promptă. M-am repezit spre ușă, în sacul de dormit. Dacă știți concursurile alea penibile în care oamenii se bagă de bunăvoie în saci și țopăie spre un premiu hilar, atunci aveți o imagine apropiată de realitate a arătării care eram în acel moment. Am țopăit, și eu, spre ușa de unde zgomotul cheii nu reușea să acopere vocea oaspetelui. “Acum am ajuns. Intru, da...”. Un elefănțel ţopăind pe parchet în sacul lui de dormit și aprinzând lumina sunt elemente surpriză pentru aproape orice colindător timpuriu. Sau așa cred, pentru că, ajuns în cadrul ușii redacției, de unde aveam vizibilitate maximă spre ușa de la intrare, n-am mai apucat să văd decât o mână care extrage din broască o cheie de 25 de euro și pe proprietarul mâinii care o ia la goană pe scări în jos, urlând perplex în telefon: “Dar e cineva înăuntruuuu!”.

Am tot insistat asupra prețului cheii, pentru că, fiind atât de scumpă, noi nu avem decât câteva și știm bine unde sunt. Niciunul dintre posesorii unei astfel de chei (excepție fac eu) nu avea ce căuta și nici n-a căutat în redacție în acea zi și la acea oră. De fapt, joi după amiază oamenii plecaseră (unii mai triști, alții foarte triști) pentru a-și pregăti sărbătorile și pentru a nu se mai întoarce în redacție decât după 1 ianuarie 2012. Celelalte două chei existente în afara redacției sunt introduse în niște prepelițe pe care le-am cusut în niște iepuri, pe care i-am băgat în câte un pui de căprioară, pe care i-am cusut în niște porci mistreți. Până la vânătoarea de la Balc, nici aceste două chei nu erau disponibile. Și, totuși, cine a încercat să intre în redacție joia trecută și a fugit speriat de monstrul în sac de dormit? Hoț cinstit nu prea avea cum să fie, pentru că, dacă ar fi acționat la pont, ar fi știut că nu are ce fura. Bani nu depozităm în redacție, computerele sunt, în general, ale oamenilor, deci și le iau acasă seara, iar plasma aia mâzgălită de niște oligofreni nu valorează prea mult. Dacă era hoț cinstit și nu acționa la pont, n-ar fi avut nici cheie potrivită și ar fi știut că bicicleta lui Alin Ionescu a mai fost furată și în vară.

Nu l-am văzut, iar șansele ca el să apară pe camera de supraveghere din fața sediului sunt minime. Un alt băiat în jeanși, cu hanorac și căciulă negre. Unul dintre ăia care mai intră, din când în când, și lasă aprinsă lumina în birouri în care știm sigur că am stins-o și pentru ale căror uși știm sigur că avem o singură cheie în redacție.

Nu e ca și cum n-am fi obișnuiți. Nu e ca și cum discuțiile noastre n-ar apărea, cu celeritate, în medii care nu au acces neintermediat la noi. Nu e ca și cum nu ne-am aștepta. Dar o iau personal. N-am mai putut adormi deloc după aia și am ajuns acasă semi-zombi. În plus, dacă n-aveam cu ce să mă schimb, mi-ar fi fost greu să le explic colegilor de autocar de ce îmi put chiloții a frică.

De aceea, domnule Maior, vă rog respectuos să nu ne mai provocați astfel de surprize neplăcute. Dați un telefon înainte, întrebați dacă suntem sau nu acasă și, pentru o minimă respectare a democrației, încercați să veniți cu mandat. Dacă n-aveți, să nu vă auzim plângându-vă că v-au fost bătuți măr angajații prin diverse redacții sau că, Doamne-ferește, vi i-a mâncat Dan Darie...