Home / Bibliomania / Întîlnirea lui Iaru poetul cu Iaru prozatorul exact în punctul unde se naște capodopera

Întîlnirea lui Iaru poetul cu Iaru prozatorul exact în punctul unde se naște capodopera

Zoom

Dacă ați citit flash-urile realiste ale lui Iaru din Fraier de București, cred că ați avut aceeași reacție de uimire ca și mine cînd ați dat cu ochii de Povestirile lui cu final schimbat. Îl recunoști pe Iaru, dar remarci că e cu totul altfel, într-un fel care-ți scapă. Mai ciudat și mai complicat, tot pe spații mici, dar cu o altă lucrătură. Cînd absurd, ca Daniil Harms, cînd fantastic, ca-n micile povestiri populare chinezești din vechime, cînd straniu ca Buzzati, cel din schițe, cînd ironic-vizionar, ca el însuși, cel din poeme.

Cu firescul unui limbaj de toată ziua și pornind de la situații cu care ne-am întîlnit fiecare cel puțin o dată, Iaru te bagă în ceață cînd te aștepți mai puțin, ca și cum ar sări din mersul unui tramvai, care urmează să oprească într-o stație pe care o știe toată lumea, pe scara unui expres în plină viteză, care duce într-o direcție necunoscută. Așa că și atunci cînd povestirile lui rămîn în preajma realismului, nu le mai poți citi ca pe niște relatări cu oglinda așezată la gura personajelor, ci ți se pare că în spatele oglinzii mai e ceva, un abur, o țicneală de care crezi că nu te-ai prins, dar care trebuie că e ea pitită undeva. Și de cele mai multe ori e.

Asta chiar dacă, după mine, printre atîtea povestiri cu final schimbat, Iaru mai lasă cîteva cu sfîrșitul ca-n viață, așa, de control și ca să-ți aducă aminte, ca doctorul Cehov, că și-n ale vieții valuri, sub pojghița banalității cotidiene te poate aștepta ceva irepetabil.

Ca ateu declarat ce e, Iaru nu crede în lumea de dincolo, dar ca poet e convins că lumea de aici o include și pe cea de dincolo și, în povestirile sale cu final schimbat, pornește în căutarea ei. Un Gheorghe dintr-una din ele își modifică numele ca să-l potrivească cu cel al nevestei sale Angela și, tot dorindu-și el o viață angelică, pe măsura Angelei sale, se trezește că a dispărut dintre cei vii, ca îngerii, în timp ce nevasta lui e posedată de un altul, păros și diabolic. În alta, o tipă abandonată de o cîrpă de bărbat, care fuge cu alta, suferă cît suferă că și-a pierdut fericirea, pînă cînd își confecționează un bărbat din cîrpe și-și recapătă, în secret, pofta de viață.

Dacă le povestești la a doua mînă, povestirile lui Iaru pierd, fiindcă ceea ce dispare din ele e tocmai acel halou de poezie pe care îl conțin și care nu poate fi reprodus decît dacă i le citezi de la primul pînă la ultimul cuvînt. Și unul dintre motivele pentru care sînt convins că aceste povestiri sînt niște capodopere e că, pe micul lor teritoriu, Iaru poetul și Iaru prozatorul se întîlnesc la fix, venind din direcții opuse, ca doi lucrători ai aceluiași tunel.

Cînd un poet se apucă de proză, mulți au impresia despre el că parcurge invers drumul zburătoarei din Rățușca cea urîtă a lui Andersen, adică își lasă condiția de lebădă ca să se bage printre păsările de curte. Or, Iaru nici ca poet nu s-a visat o lebădă – cred că din cauza asta nu se omoară după Blaga –, ci sînt convins că a vrut să fie un rățoi sălbatic, încît să poată zbura pe oriunde are chef, dar să aterizeze oricînd, sub acoperire. Și pe o bătătură populată cu păsări domestice, de unde să-și poată lua zborul instantaneu, dacă vrea careva să-l calce pe aripă.

Florin Iaru, Povestiri cu final schimbat, editura ART, 2013.

(776 articole)

www.catavencii.ro

Adaugă comentariu

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.