La 30 iunie 1504, Ştefan a cunoscut chinul arderii cu fierul roşu, o operaţie în care şi-au dat mîna procedurile de decapitare cu cele de spînzurare şi cu tehnicile rugului. Cei trei medici-bărbieri care săpau în măruntaiele ştiinţei direct pe corpul voievodului n-au reuşit să afle decît ora morţii. Ştefan a pierit ca un viteaz, urlînd ca pe cîmpul de luptă şi doborît de lama cea rece şi ascuţită, chiar dacă a unui chirurg şarlatan.
Diagnosticul a fost complicat. Peste guta lui obişnuită, obţinută la ospeţe din Cotnar şi labă de urs, s-a instalat, încă din 1462, de la asediul Chiliei, rana provocată de un glonte genovez. Imaginaţi-vă un Ştefan cel Mare care a şchiopătat timp de 41 de ani! Obligat să stea mai mult călare, domnul a ajuns în mod natural să se bată cu toată lumea şi să lase în istorie un lung şir de biserici şi de cimitire. Din cele 36 de bătălii duse de Ştefan, se zice că 44 au fost victorii şi că 47 dintre ele s-au încheiat cu clădirea unei mănăstiri. Sau invers. Memoria tulburată de iubire a Moldovei mai încurcă cifrele, dar nu modifică rezultatul final.
Ştefan a fost cel mai bun general de limbă latină din Evul Mediu românesc. A învins regi de teapa lui Matei Corvin al Ungariei şi Ioan Albert al Poloniei, a învins sultani, cuceritori ai Bizanţului, dacă e să-l punem la socoteală pe Mehmed al II-lea, a umilit domnitori-marionetă de genul Radu cel Frumos, Ţepeluş, Petru Aron sau Laiotă Basarab, a jupuit paşale şi a fugărit han-tătari. Militarmente a fost strălucit, şi doar oasele albite pe miriştile Moldovei au strălucit mai tare. Bătăliile lui Ştefan s-au stins cumva din lipsă de oameni, fiindcă o ţărişoară depopulată prin măceluri n-a mai putut să-i dea domnului carne de arc, de suliţă sau de tun. Cei care au supravieţuit exterminării s-au putut închina turcilor în bisericile ridicate de voievodul victorios.
Felicitari! Cred ca asta e textul care se apropie cel mai mult de adevar. :)) :)))