De ce tocmai la Stâna Regală se adună pensionarii nesimțiți? Simplu, din două motive: acolo nu se schiază, dar se ajunge cu mașina. Simplu! Ce om normal, care muncește pentru banii lui, și i-ar sparge într-un astfel de loc unde mișună securiștii la pensie și copiii loc, cocalarii?! Ce, tu te-ai duce? Eu m-am dus, e-adevărat, dar eu sunt o greșeală.
Din Sinaia am urcat înspre complexul de la Furnica, unde noi am rămas cuminți în mașini (bând bere), iar fetele au intrat „să arunce un ochi la bluzițe“. N-a durat mult, nici două ore, apoi am pornit iar în sus, pe drumul spre Cota 1400. Nu ajungi acolo, drumul face undeva la dreapta, ocolește o vale împădurită (cea care iese la Cabana Schiorilor, cred) și te scoate frumos, la viteza de 10 km la oră, în poiana largă de la Stână. Acolo am găsit un ambuteiaj groaznic de mașini: unii, puțini și raționali, voiau să plece din îmbulzeala de acolo; alții, mulți și nespălați, voiau să intre cu mașina cât mai aproape de restaurant, c-așa-i românul: poate sta la coadă ore și ore, dar dacă-l pui să facă câțiva pași pe jos, moare instantaneu de apoplexie. Popor sportiv, nu ca cehii sau polonezii, vai de neamul lor!
În cele din urmă, după mulți nervi, înjurături și trimiteri la origine, am parcat ambele mașini. Aici fac o paranteză: nu știu de ce, înjurătura preferată a prahovenilor la adresa ocupanților unei mașini de București este „Bă, moldovene!“. Pe vremea mea, formula era „Bă, țigane!“, dar constat că ceva s-a schimbat în mentalul prahovean. Or fi încercat să se uite în oglindă și n-au reușit din cauza stratului de coji de semințe?!
În restaurant era plin. Coada de fomiști care așteptau să se elibereze o masă în interior se întindea până afară, pe treptele acoperite cu cetină care duc la intrare. De ce „acoperite cu cetină“, ne-am întrebat, chiar așa figuri au ăștia în cap, cu restaurantul lor vânătoresc? Răspunsul l-am aflat o oră mai târziu, când am ajuns și noi pe trepte: sunt de ciment și foarte alunecoase, fără stratul de rămurele de brad s-ar fi petrecut acolo scene de umor buf (clienții stau pe loc și tropăie de frig, chelnerii se tot strecoară printre ei cu diverse tăvi, „Pardon, pardon“), așa că cetina nu e de fițe, e material strategic, de necesitate.
Evident, nu am stat toți la coadă. Onoarea asta mi-a revenit mie, ca mai bătrân și mai chel, deși argumentul suprem a fost de altă natură („Tu ne-ai adus aici!“). Gașca s-a împărțit în trei: băieții deja chercheliți s-au așezat la mesele de afară și-au luat-o pe vin fiert, șoferii și fetele caninofobe au scos săniuțele din mașini și s-au repezit la pârtie, printre cocalari și copilași „cu plasticul“, iar fetele caninofile s-au dus să se joace cu cei doi pui de caucazieni, atracția locului. Cățelușii erau drăguți, nimic de zis, dar când fetele au aflat că sunt de vânzare și au început să producă idei scâncite („Puiu’, puiu’, uite ce frumoși suuunt! Nu luăm și noi unul? Îl ținem în balcooon!“), am simțit impulsul net de a-mi blestema norocul și inspirația de-a veni la Stână cu asemenea trupă de burgărani.
Am fost schimbat, totuși, din neonoranta postură de „șoim al cozilor“ de către unul dintre chercheliți, care a fost băiat bun: stă el la coadă, numai să-i plătesc eu consumația de la masa de-afară. Nu aveam de ales, îmi plângeau și mie papilele (mirosea vinul ăla de-nnebuneam!), așa c-am acceptat și mi-am făcut și eu loc între hăhăiți, care m-au primit cu drag în sânul lor, ca lider consacrat: mi-au băgat zăpadă pe după guler, mi-au scrumat în cană, au încercat să mă suie călare pe ponei etc. (am uitat să spun că, în afară de ciobănești caucazieni, Stâna Regală este dotată și cu ponei „de Shetland“, cum zicea un chelner, dar cred că mințea). N-am rezistat mult, am dat pe gât vinul fierbinte cu tot cu scrum și m-am dus la săniuș. Și ăsta-i sport de iarnă, nu? Din păcate, am apucat o singură coborâre, și aia de la jumătatea pârtiei: se eliberase o masă în restaurant.
Aerul cârciumii mi s-a părut forțat-vânătoresc, cum e moda la restauratorii securiști de câțiva ani încoace: mese negeluite, blănuri și cranii pe pereți, palincă și ceapă din partea casei, lucruri din astea. În afară de decor, restaurantul mai are ceva specific: aici poți să dai o labă. Adică, dacă portofelul îți permite, poți să faci pe grandele și să-i comanzi prietenei tale o labă de urs în stil vânătoresc, la prețul simbolic de niște sute de lei noi (prețurile sunt la gramaj, nu la porție, cel puțin în privința acestei delicatese). Nici unul dintre noi n-avea bani de aruncat pe așa ceva, dar m-am uitat la mesele dimprejur, pline de burtoși cu mutre de torționari la Aiud: majoritatea ofereau câte o labă pupezelor ce-i însoțeau.
Sper că e clar care e profilul turistului de la Stâna Regală. Pentru că, evident, stabilimentul are și hotel: și-a cărat pensionarul botoxata pân-acolo, ce, s-o lase neterminată?!
