Simona Tache vs Mihai Radu 

Caft + avioane = fericire

Dă-i bărbatului un film de 118 ore în care numa’ îşi scot unii dinţii, îşi rup scaune-n cap şi se aleargă cu maşini. Sau unul cu călăreţi, decapitări, maţe scoase de la locul lor, creieri împrăştiaţi şi fântâni arteziene de sânge. Le va urmări halucinat, cu sufletul la gură şi fără să se prindă că nu au scenariu. 

Dacă n-ai cu bătăi şi maşini sau descăpăţânări călare, bagă-i de război, cu avioane. Poate să dureze şi 50 de ani, n-o să se ridice din fotoliu nici ca să facă pipi. În timpul ăsta, tu, soţia lui, poţi să-ţi trăieşti liniştită viaţa. Poţi să ţi-o şi refaci chiar, aducându-l pe noul partener chiar acolo, în casă. N-o să observe. Vă veţi putea desfăşura existenţa ca oricare alt cuplu, cu diferenţa că, în sufragerie, pe canapea, o să aveţi un cetăţean care se uită la un film de război, cu avioane. O să-l mutaţi mai la stânga sau mai la dreapta când o să aveţi musafiri, o să-i ridicaţi picioarele când o să aveţi de dat cu aspiratorul şi o să-i tăiaţi, din când în când, bretonul, când o să sesizaţi că i-a acoperit ochii şi nu mai vede bine avioanele. Şi poate n-ar strica să vă luaţi şi un generator de curent, ca să vă asiguraţi că, în caz de vreo pană, n-o să-şi dezlipească ochii de la ecran, aducându-şi aminte brusc cine e, de unde vine, unde se duce, cum îl cheamă şi câţi ani are. În rest, n-o să aveţi mare treabă sau grijă cu el. Puteţi chiar să-i puneţi o vază cu flori în braţe sau un abajur de veioză-n cap, pe post de decor. 

O singură chestie: noul partener tre’ să fie musai ori surd şi orb, ori femeie sau câine, ori pisică sau hamster. Dacă e bărbat, cu văzul şi auzul intacte, n-ai făcut nici o afacere: o să se-aşeze lângă primul, să se uite şi el la avioane. 

Moarte lui Ashton Kutcher

Poate să fie o frumoasă zi de sîmbătă, cînd încă ţi se hîrjonesc pe creier notele de plată din crîşmă de cu o seară înainte. Te gîndeşti că urmează o zi în care îţi faci un duş şi, obosit de viteza şi loviturile stropilor de apă, te vei întinde relaxat în faţa televizorului. De unde să ştii tu că Ashton Kutcher tocmai a încasat cinci milioane de dolari ca să-ţi strice ţie după-amiaza?

Mai trist e că se foloseşte de gagica ta, care, cel puţin din ce ştii, nu a primit nici un ban. Şi ea se uită aşa pe o revistă în timp ce razele soarelui ţi se joacă-n balele care-ţi atîrnă la bot de cînd ai adormit în fotoliu pe reclama la Olay. Şi îşi dă seama ea că e o comedie romantică pe care nu a văzut-o, probabil singura. 

Tu, la ce dosar de urmărire ai, eşti în faza aia în care, dacă ei îi place Michael Bolton, zici că-i super tipu’ şi că ce-ţi place cel mai mult nu sînt neapărat versurile de-o sensibilitate care-ţi ridică părul şi-ţi întoarce stomacul pe dos, ci că e singurul om care are şi chelie şi plete în acelaşi timp. Ideea e că nu eşti în postura de-a negocia. 

Şi-aşa te trezeşti în faţa unui ecran imens, în Plaza, înconjurat de cupluri care încă nu au ajuns în stadiul matur al relaţiei în care te afli tu – cînd poţi să dai pe bluză cu sos de nachos, că asta nu înseamnă nimic – şi unde e plin de pupeze care îşi strecoară rîsul pe timpanele tale şi apoi direct pe creier, ca o oaste de rîme de metal. 

La final îţi iei o faţă de bufon şi o întrebi cum i s-a părut, dînd cumva de înţeles că ai empatizat cu rîsul general. O să-ţi răspundă sec: O prostie, ca toate comediile romantice! Moment în care te gîndeşti la ce perversiuni ai fi putut să faci cu patul în tot acest timp.