Home / Interviu / ADRIAN LĂCĂTUȘ: „Relația școlii românești cu Internetul și cu tehnologia mi se pare, în general, o improvizație catastrofală și necontrolată”

ADRIAN LĂCĂTUȘ: „Relația școlii românești cu Internetul și cu tehnologia mi se pare, în general, o improvizație catastrofală și necontrolată”

Zoom

E decanul Facultății de Litere a Universității „Transilvania” din Brașov. Adrian Lăcătuș face parte din categoria profesorilor optimiști-lucizi: știe ce merge prost în învățămînt, dar nu se resemnează să constate asta.

Cristian Teodorescu: Cum a fost admiterea de anul ăsta?

Adrian Lăcătuș: A adus universităților destul de mulți candidați. Ele s-au bucurat, au făcut liste mari, dar acum, cînd au tras linie și au renumărat în toamnă, multora le-a mai pierit zîmbetul. Copiii se înscriseseră în vară la multe facultăți, în mai multe orașe chiar, dar după ce s-au hotărît în final, au lăsat multe liste goale. Admiterea în majoritatea facultăților constă în așa-numitul „concurs de dosare”, care se reduce cel mai adesea la media de Bac. Cu cîteva excepții tradiționale (Medicină, Teatru și alte cîteva), nici la facultățile care mai dau examen de admitere concurența nu e foarte mare, ca în urmă cu 10-15 ani.

C.T.: Din cîți candidați reușesc la admitere, cam cîți termină facultatea?

A.L.: La noi, la Litere, în ultimii ani, doar jumătate din cei care încep facultatea reușesc să o termine. În primul rînd pentru că mulți studenți nu știu unde vin și de ce vin aici. Mulți nu știu să învețe, nu sînt obișnuiți să citească cărți și să înțeleagă ceva din ele, în mod rațional și natural. Alții, deloc puțini, nu se pot întreține la facultate în marile orașe și se angajează, rupîndu-se de școală și pierzînd pasul.

C.T.: Ca unul care a scris despre Urmuz, trăim vremuri absurde sau asta e România?

A.L.: Bietul Urmuz, el cred că era încă în faza romantică a dezastrului, și nici pe aia nu a reușit să o suporte, trăgîndu-și un glonț în piept în spatele unui boschet. Dar el a înțeles foarte bine ceva ce pare a fi în natura politicii moderne și care acum se etalează peste tot: modernitatea, birocrația, instituțiile nu civilizează natura animalică, instinctele și violența oamenilor. Ajung, în schimb, să le exprime în forme noi, ba chiar să le justifice. Dacă mă întrebi de absurdul din educație și de oamenii care sînt chemați zilele acestea să o conducă și să o reformeze (pentru a cîta oară?), trebuie să recunosc că viața începe să bată literatura și că personaje visate de Caragiale, Urmuz și Ionesco s-au întrupat și sînt pline de viață și de încredere în sine.

C.T.: Copiii de la țară, din familii obișnuite, mai ajung la facultate?

A.L.: Avem tot timpul studenți de la țară, de multe ori sînt mai serioși și mai motivați decît mulți dintre colegii lor cărora le-a fost totul asigurat sau care sînt la facultate de gura părinților. Unii se întorc profesori în școlile în care au început și sînt atît de buni și de dedicați că ți se rupe inima cînd îi vezi cum se luptă cu părinții, cu primarul, cu sărăcia. Cred că prima problemă a copiilor de la țară (și mai ales a copiilor romi) e să vină zilnic la școala primară și gimnazială și să ajungă la liceu. Dacă reușesc, vin și la facultate. Degeaba vorbim de acces la educație dacă drumul pînă acolo, uneori chiar în sens literal, e imposibil, economic și social. Mulți copii de la țară (dar și de la oraș) nu mai au nici familia aia obișnuită, crescuți de cîte o bunică bolnavă și obosită de viață, cu părinții pierduți pe undeva la muncă agricolă în străinătate. Iar partidele noastre se ocupă de definiția constituțională a familiei și de apărarea familiei tradiționale, ceva ce nici măcar ficțiune literară nu a fost vreodată.

C.T.: De ce se tot schimbă programa școlară, încît intră și profesorii în ceață?

A.L.: Am avut douăzeci și cinci de miniștri la Educație din 1990 pînă azi, în douăzeci și șapte de ani. Mulți dintre ei (cu cîteva excepții notabile, dar cu mandate scurte și susținere politică mai degrabă mimată) au fost extensia în sistemul de învățămînt a luptei mai mari pentru control, influență, rețele și clientele. Totuși, mie mi se pare ca inerția a fost mai mare decît schimbarea, și nu atît stabilitatea a lipsit, cît coerența unei înțelegeri a întregului și a scopului educației. Programele nu s-au schimbat atît de des, mai degrabă regulile, procedurile, examenele, baremele, partea administrativă și instrumentală e mereu incertă.

C.T.: Vorbim și scriem tot mai prost românește. Ce fac învățătorii din clasele primare și profesorii de la gimnaziu?

A.L.: Fac și ei ce pot, nu toți au abdicat, dar cu siguranță astăzi nu mai e doar problema lor. Practica scrisului și cea a vorbitului în public nu mai există. Nu doar că nimeni nu mai scrie scrisori, dar cei tineri sau copiii nu mai scriu nici e-mail-uri. Mesajele trimise la foc continuu pe telefoane nu sînt, la majoritatea lor, o formă de scris, ci un nou limbaj, forme repetitive de semnalizare, de menținere a contactului. Mă rog, nu vreau să par o babă conservatoare, dar elevul și studentul născut digital e în mare măsură o altă specie decît ceea ce am fost noi și nu prea știm cum să o abordăm. Iar relația școlii românești cu Internetul și cu tehnologia mi se pare, în general, o improvizație catastrofală și necontrolată, dezinteresată de discernămînt și de gîndirea critică și încurajînd cel mai adesea plagiatul. Se întîmplă des în ultimii ani ca studenți din anul întîi să nu înțeleagă realmente ce ai cu ei cînd le respingi lucrările și îi avertizezi că pot fi exmatriculați pentru plagiatele lor preluate de pe Internet. Au făcut asta tot liceul sau toată școala generală și a fost bine, așa au crescut.

C.T.: Am ajuns fruntașii Europei la analfabetism funcțional – adică 42% din noi știu să citească, dar nu pricep ce citesc. Nu te sperie chestia asta?

A.L.: Mă sperie și mă deprimă pentru că nu e doar o cifră și o idee, văd asta mereu la elevi și chiar la mulți studenți. Și cred că, aparent paradoxal, și școala contribuie la efectul ăsta. Singura mare campanie în învățămînt, care a angrenat toți profesorii, a fost una care să uniformizeze și să centralizeze evaluarea națională a elevilor. Adică să-i învețe pe profesori să corecteze toți la fel, astfel încît examenul, din păcate cel mai important lucru în învățămîntul nostru, să fie ceva obiectiv. Rezultatul a fost catastrofal, după mine: ei au început să predea nu pentru a-l învăța ceva (funcțional) pe elev, ci pentru a-l ajuta să treacă de un examen. Așa învață elevul pe de rost, învață formule, „itemi”, demonstrează că un text aparține genului liric, că altul e din genul epic, fără să-și pună măcar problema că textul ăla spune ceva despre el, despre oameni, despre lume, despre lucruri concrete. Manualele unor discipline mai noi, introduse ca să-l facă pe elev să înțeleagă lumea în care trăiește, să fie cetățean, sînt pline de definiții abstracte și tautologice, fără nici o conectare la viața socială. În noul și deja celebrul manual de educație fizică (introdus în loc de terenuri de sport, săli și bazine de înot), printre alte definiții în cel mai steril jargon al didacticii, există și definiția mersului, „o deprindere motrică naturală care asigură deplasarea omului prin alternarea sprijinului picioarelor pe sol”. Ai dreptate, nu ai cum să nu te gîndești la Urmuz. Educația e astfel adesea ceva circular, de folosit în interiorul sistemului, pentru a atinge obiective instrumentale ale acestuia, lăsînd viața să curgă, paralelă și străină de școală. Profesorii mai buni și mai pasionați trebuie să fie schizoizi: predau ceva pentru formarea elevului și altceva pentru pregătirea pentru examene. Asta e cel mai deprimant pentru mine, că analfabetismul funcțional nu e doar o boală a societății noastre cu care școala luptă, ci e o condiție pe care școala o întreține.

C.T.: Cum e cu salariile dascălilor, cresc sau nu?

A.L.: Nu știu, au mai crescut puțin în ultima vreme, dar oricum nu destul, nu decent pentru debutanți. Un profesor trebuie să poată să-și cumpere timp, să citească, să călătorească eventual, să iasă la un spectacol, nu doar să supraviețuiască, acrit și resemnat. Toate lucrurile astea le dă apoi elevilor săi, indirect.

C.T.: Ce poate face un absolvent de azi cu diploma de la Filologie?

A.L.: Ce poți să faci cu orice diplomă. Totul sau nimic. Diploma de Filologie ar trebui să mai însemne totuși ceva, față de alte diplome mai noi, pe care un student cu puțină perseverență le poate obține fără să citească cu adevărat vreo carte, tocind în cel mai bun caz bucăți din cursuri. La Litere încă se mai citește, de obicei în două sau trei limbi, iar pe cei care mai și înțeleg ce citesc îi găsești după facultate peste tot: în școală, în presă, în media, în edituri, în publicitate, în firme, în corporații, în fabrici (de obicei pe la resurse umane, comunicare, calitate, PR). În administrație, la nivelurile mai înalte, de multe ori cînd vezi pe cineva mai articulat și mai coerent, afli că este absolvent de Litere. Cine vrea cu adevărat să ia ce-i poate da facultatea asta, capacitatea de a gîndi critic și nuanțat, de a interpreta ce spun și scriu alții, de a putea exprima coerent, în limba ta și în cel puțin încă una, ce gîndești, ar trebui să găsească pe cineva inteligent care să vrea să cumpere și să folosească toate astea. Și, că vorbim de inteligență, închipuiește-ți că, într-un nomenclator al specializărilor inteligente pe care îl pregătește Ministerul Educației, filologia, filosofia, istoria și sociologia nu există, în schimb tronează acolo toate specializările, nu puține, din domeniul „Informații și securitate națională”. Te invit să speri împreună cu mine că e doar o scăpare.

(1305 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Etichete: