Home / Interviu / ALEX GOLDIȘ: „O frică inexplicabilă încă mai adie în societatea românească în momente cruciale”

ALEX GOLDIȘ: „O frică inexplicabilă încă mai adie în societatea românească în momente cruciale”

Zoom

Criticul și istoricul literar Alexandru Goldiș este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai”. E unul dintre cei mai mai importanți critici din tînăra generație.

Cristian Teodorescu: Mai întîi, o întrebare pentru universitarul Alexandru Goldiș. Cînd își va recăpăta prestigiul meseria de profesor de gimnaziu și de liceu în România?

Alex Goldiș: E simplu: cînd învățămîntul românesc va beneficia de sprijinul financiar de care se bucură în alte locuri. Ne tot uităm cu admirație la sistemul educațional al statelor nordice, cel mai avansat din Europa. Puțină lume știe sau vrea să recunoască, însă, că acolo procentul din PIB alocat educației este între 7 și 9%. Noi ne zbatem în jurul pragului de 3%. În același timp, se poate constata în discursul mediatic o demonizare fără precedent a profesorului, care ar fi prost pregătit, n-ar apela la cele mai actuale metode, nu și-ar concepe orele îndeajuns de „atrăgător” pentru elev. N-am auzit, în schimb, opinii publice care să susțină necesitatea creșterii atractivității pe piață a acestei meserii: cu mai puțin de 300 de euro, cît cîștigă un profesor debutant, chiar și cei mai competenți sau inovatori devin abulici și se apucă de meditații, cînd nu ies complet din sistem. Mai toți miniștrii Educației de pînă acum au încercat să implementeze reforme occidentale pe spatele unei bresle demotivate și obligate să apeleze la soluții alternative, ca în țările din lumea a treia. Cel mai bun titlu pe care l-am citit în presă cu privire la condiția actuală a profesorului pornea de la greva unei firme de salubrizare din Cluj și suna cam așa: „Angajații de la gunoaie nu mai vor să lucreze pe salarii de profesori”. Dur, dar adevărat. Poate după ce rezolvăm această problemă mai discutăm și despre demnitate sau prestigiu.

C.T.: Cum putem scăpa de îndrumătorii de doctorate care au ajuns doctori în condiții dubioase sau de-a dreptul scandaloase? De unde se trag plagiatele de tot felul – de la sistem sau de la oameni? Dar îngăduința de la noi față de plagiatori?

A.G.: Nu-mi vine să zic că românul e mai predispus decît alții la plagiat, ci că e nevoie de depolitizare și de reguli mai stricte în sistem, cu o răspundere sporită din partea comisiilor din educație și a conducătorilor de doctorate. E incalculabil, pe termen lung, efectul asupra integrității învățămîntului al faptului că CNATDCU, cea mai importantă instituție de verificare și normare a acestor titluri, argumentează public că plagiatul în anumite limite e acceptabil. Studenții mei își asumă deja faptul că dacă nu citează o sintagmă pot fi trași la răspundere pentru furt.

C.T.: Acum îl întreb pe criticul Alex Goldiș. De ce nu mai scrii la România literară?

A.G.: Ar fi nedrept să spun că în intervalul cît am scris acolo am fost cenzurat. Am avut libertatea totală a alegerii cărților și a judecății critice. În schimb, am privit întotdeauna o revistă literară ca pe un sistem coerent de valori, dincolo de opiniile individuale ale colaboratorilor. Nu mă mai simțeam în largul meu constatînd provincializarea treptată a publicației, simbol al apărării valorilor în timpul comunismului. Harta valorică a României literare de azi se confundă cu lista membrilor în comisiile și comitetele Uniunii Scriitorilor. Poți fi împăcat cu tine însuți în paginile unei reviste unde scriitori de primă mînă sînt „rași” pentru că fac opoziție președintelui Uniunii și unde redactorul-șef închină ode directorului și viceversa? E drept că, atunci cînd scandalul USR-disidenți a ajuns la apogeu, România literară n-a ezitat să apeleze și la cenzură. Universitarul american de origine română Christian Moraru dezvăluie cu stupoare, în altă publicație, că i-au fost eliminate dintr-un interviu referințele pozitive la nume de critici tineri în dezacord cu pozițiile Uniunii (printre care mă număram), fără ca măcar să fie consultat. Triumful profesionalismului, nu?

C.T.: Nicolae Manolescu, directorul României literare, le reproșează criticilor tineri că nu mai scriu. Din cîte am observat, nu e deloc așa. De unde crezi că se trage acest reproș?

A.G.: Sînt două cauze aici, care nu trebuie amestecate: pe de o parte, e vorba de un recul real al criticii tinere din fața cronicii literare. La începutul anilor 2000, majoritatea colegilor de generație scriau cronici cu o frenezie rar întîlnită în orice cultură. Acest ritm neobișnuit nu reprezenta altceva decît o compensație pentru griparea motorului literaturii din anii ’90 și e normal ca, odată încheiată misiunea de a lansa o nouă promoție de scriitori, cronicarii să facă un pas în spate. În al doilea rînd, afirmația lui Nicolae Manolescu ține de adeziunea criticului la o cultură foiletonistică în detrimentul celei academice: faptul că acum colegii mei de generație nu mai sînt atît de prezenți în cronica literară nu înseamnă că au abdicat de la meseria lor, ci că au în vedere proiecte mai ample. Abia contextul post-revoluționar, cu detabuizarea ideologică și cu accesul la o bază documentară largă (și la bibliografii occidentale!), face posibilă elucidarea unor cazuri sensibile ale istoriei literare românești. Criticii pe care dl Manolescu îi trage de urechi au scris cărți demistificatoare despre avangardă, proza feminină interbelică, E. Lovinescu, G. Călinescu, Mihail Sebastian și alții.

C.T.: Ca unul care te-ai ocupat de critica literară sub comunism, crezi că mai există reflexe comunistoide în critica literară de la noi?

A.G.: Dacă prin comunistoid înțelegeți spirit autoritar, nu l-aș contextualiza atît de exact. Și alte regimuri au încurajat poziția de putere a individului față de cei din jur. Într-o societate democratică, însă, dictatorul e un clovn pe care ceilalți se amuză să-l vadă dîndu-se în spectacol sau pe care îl înfruntă fără menajamente atunci cînd conflictul se acutizează. Gesturile dictatoriale ale Uniunii Scriitorilor din ultima vreme n-ar fi fost posibile fără lipsa de reacție publică a multor membri, intimidați de amenințările de la centru. Într-o democrație nu e vina dictatorului că voința lui prinde realitate, ci a victimelor care acceptă reguli discreționare ale jocului. O frică inexplicabilă încă mai adie în societatea românească în momente cruciale, cînd ai spune că lucrurile ar trebui să se tranșeze simplu.

C.T.: Omul sau opera sau și opera, și omul?

A.G.: Literatura nu mai poate fi discutată in vitro, doar din unicul punct de vedere al esteticului. În cursurile mele încerc să atrag atenția și asupra conduitei morale a scriitorilor, pentru că școala românească a indus multă vreme senzația că cei mai valoroși sînt și mari repere morale. Un fals evident. Pe de altă parte, în meseria de critic literar distincția oldschool dintre om și operă a rămas la fel de valabilă azi ca pe vremea Maiorescu. Să dau un exemplu foarte recent: Mircea Mihăieș publică o carte foarte bună despre James Joyce, dar în același timp e membru al unei Comisii de Monitorizare, Suspendare și Excludere a Uniunii Scriitorilor, avînd la activ cîteva acțiuni incalificabile împotriva unor colegi. Nominalizat la premiile Observatorului cultural, revistă care a semnalat constant derapajele antidemocratice ale vieții literare românești, criticul se supără public și se recuză de la premiu. În locul domniei-sale, aș fi apreciat efortul de impersonalizare și l-aș fi recomandat colegilor de la România literară. Fără acest principiu care ține de respectarea unor reguli elementare ale profesiei (și nu de fetișizarea autonomiei esteticului, ca înainte de 1990), literatura n-are nici o șansă. Mai ales o literatură relativ mică precum a noastră, în care scriitorii se cunosc între ei, cu bune și rele, ca într-o familie.

C.T.: S-au împlinit 40 de ani de la apariția Cenaclului de Luni, care a funcționat și ca o revistă literară vorbită în jurul căreia s-a grupat o generație de poeți. Atunci exista cenzura politică. Acum, așa-numita cenzură economică ar putea duce la apariția unui nou asemenea cenaclu?

A.G.: Răsfoind publicistica literară din primii ani de după Revoluție, am fost surprins de capacitatea de (auto)iluzionare a scriitorului român, care crezuse timp de cîteva decenii că singurul impediment dintre el și capodoperă era cenzura politică și că „lumea nouă” îi va aduce, în sfîrșit, poziția pe care o merită în societate. Or, s-a dovedit destul de repede că autoritatea simbolică acumulată pînă atunci nu e reconvertibilă într-o societate pentru care literatura nu reprezintă decît un discurs printre altele, dependent de regulile economiei de piață. Încă nu sînt convins că am depășit etapa romantismului libertății de expresie și a condamnării comunismului, în timp ce sub ochii noștri mecanisme mult mai subtile de constrîngere capitalistă a discursului literar își văd bine-mersi de treabă.

C.T.: Care crezi că e viitorul revistelor literare – print-ul sau net-ul?

A.G.: Citesc revistele literare de la noi, dar pe majoritatea nu le-am mai pipăit fizic de cîțiva ani. E nevoie să spun mai mult?

(1277 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.