Americanii aruncă în lupta cu teroriștii o agentă „Made cît China”

Începea chiar promițător: super-agentul super-secret (Jude Law) intră în super-biroul secret unde super-villain-ul secret face niște super-chestii, îl domină psihologic cu pistolul, îl face să cedeze, inamicul deschide gura să mărturisească tot și… fix atunci agentul strănută și îl împușcă în cap.

Aici ar fi trebui ca regizorul să strige „Gata!”, să facă post-editarea și să vîndă filmul drept reclamă la vreo mizerie de supliment alimentar contra alergiilor. Din păcate, filmul continuă și face praf prima impresie.

Super-agentul super-secret moare imediat după aceea într-o misiune eșuată, așa că ăsta e momentul să intre în cadru (și să-l lărgească pînă cînd devine de-a dreptul mulat) Susan Cooper, o grasă care face muncă de birou la CIA. Și care vrea să-l răzbune pe super-agentul super-secret. Deci trece brusc la muncă de teren, spre mirarea colegilor de serviciu și spre enervarea cruntă a unui alt zerozerocifră (Jason Statham), care jură răzbunare fără limite și își dă demisia. Pentru că așa fac bărbații fatali cînd serviciul nu le permite să facă gesturi macho demne de filmele din anii ’80.

Nu m-a deranjat scenariul cîrpit cu petice mari de clișeu și cusut cu ață albă. Mă așteptam la așa ceva. Mă așteptam la abundența de glume cu grași, mă așteptam la întorsăturile de situație neașteptate pe care le așteaptă toată lumea, mă așteptam la o poveste atît de subțire încît personaja principală s-o confunde cu evadata din farfuria cu spaghetti. Doar că glumele cu grași, mă rog, cu grase, sînt foarte slabe, întorsăturile bruște sînt un soi de „trage puțin de volan că se bifurcă drumul”, iar povestea n-ar putea trece drept spaghetti. Poate drept o tenie care ține regim.

Dacă nu s-ar fi vrut o comedie, probabil că aș fi scris: „Spy e un film mediocru, atît de ușor de uitat că deja mă întreb despre ce naiba scriu în textul ăsta. Și mă simt ca Guy Pearce în Memento, pentru că și personajul lui nu știa ce făcuse cu 90 de minute mai devreme”.

Dar Spy a fost promovat drept o comedie și, după ce-l vezi, singura explicație logică pentru efortul de marketing ar fi că departamentul în cauză a căzut pe mîna unor hipsteri și ei au făcut o campanie ironică. Avem o cetățeancă în stare să facă astfel încît termenul obez să pară un diminutiv? A stat toată viața la birou? Și singura ei pregătire fizică datează de pe vremea cînd încă se mai foloseau casete video? Atunci e perfect logic ca, în toate scenele de bătaie, ea să devină brusc Cichicean și să rupă în două orice nefericit pe care scenariul i l-a pus în cale. Înțelegeam segmente de luptă rezolvate prin neîndemînarea cruntă a eroinei sau prin intervenția unui spion serios. (Îmi revine în minte al doilea film cu Marele Blond, în care Pierre Richard termină gloanțele oarbe și, în disperare de cauză, trage cu mîna devenită pistol. E devastator. Două zile mi-a fost teamă să arăt cu degetul spre colegii de clasă.) Înțelegeam dacă eroina ar fi devenit brusc posedată de spiritul lui Bruce Lee în condiții de stres. Și, eventual, amenința și manichiurista cu unghiul morții dacă nu era mulțumită de ojă. Dar s-o lași pe ecran animată doar de „talentul nativ” la bătaie, pentru că talentul e destul dacă ești o combinație fatală de fleici și șunci, asta e acceptabil doar pentru activistele vegane îndeajuns de tîmpite încît să creadă că vor fi atacate de o caserolă de mici.

În aceeeași notă, dialogul se chinuie să fie hazliu sub o cascadă de „Fuck!”. Da, există și oameni care rîd cînd văd două muieruști care se chinuie s-o ardă gangsterește ca în Pulp Fiction. Doar că oamenii ăștia se numesc retardați.

Pe final, adaug numai atît: în ciuda minusurilor, Spy e legat puternic de filmele cu spioni. Mai exact, de Dr. Nu. Și mai exact, de Dr. Nu Așa, Băi Tolomacilor!

Spy, comedie, SUA, 2015. Regia: Paul Feig. Cu: Melissa McCarthy, Jude Law, Jason Statham.