Home / Raport despre starea ficţiunii / Andrei Pleșu față în față cu Șatra B.E.N.Z.

Andrei Pleșu față în față cu Șatra B.E.N.Z.

Zoom

După textul devastator despre “Despacito”, intelectualul public a prins gustul recenziilor muzicale. Mai jos urmează cronica lui Andrei Pleșu la Șatra B.E.N.Z. pe care Andrei Pleșu încă n-a apucat să o scrie.

 O săptămînă a trecut, iar cititorii mei au avut timp să reacționeze – mai domol, mai persiflator sau oricum au dorit dînșii – la articolul meu despre „Despacito”. Am aflat, pe această cale, că sînt un „boșorog”, un „chercelit ordinar” (sic), ba chiar o „lepădătură” pentru simpla crimă, exonerată fără false modestii, de a ridica naiv din umeri. Neștiința în fața necunoscutului, atestată în maieutică drept punctul inițiatic pe drumul cunoașterii, a devenit, spre nedumerirea crescîndă a mea, o crimă de dimensiuni pantagruelice. Admit, mă fac vinovat: nu pricep atracția tinerilor față de „Despacito”, cum nu pricep frivolitatea care îl înconjoară. Însă, departe de a mă dezice de scepticism, rămîn ferm pe poziție: „Despacito” este un edificiu al erotismului despuiat de substanță și o marcă a prostului gust articulat până în tenebrele cele mai intime ale sonorității umane.

Ce mă preocupă acum, însă, e un alt fenomen muzical care m-a lăsat, cum se zice în limbaj șoferesc, pe avarii. Se numește Șatra B.E.N.Z. și, conform cu denominația, se înjură ca la ușa cortului. Deschid primul videoclip care-mi cade sub mînă și aud, pardon, „Unde aia mea sunt banii despre care dai cu ciocul?”. Pe micul ecran, cinci-șase băiețandri fac scheme, se dau magnați în fața camerei, agită teniși, lanțuri; datul cu ciocul îi vine ca o mănușă solistului, căci spasmele lui aduc de tremuriciul unei găini decapitate. Băieții poartă baticuri pe cap și nu mă pot abține să întreb: sîntem în Arabia Saudită? În nici un caz, căci, dintr-un motiv sau altul, în fundal vedem Memorialul Holocaustului. Se vorbește maniheist, la greu, de arme, droguri, golăneală. Poate singura marjă de decență pe care și-o acordă trupa în fața unui Eminem sau unui 50 Cent este carența fatidică a bebelușelor: în nici un cadru nu ne bucură ochiul, măcar fulgurant, o bucă apetisantă de fotomodel. Poate că cer prea mult, poate sînt un decrepit incorijibil, dar dacă am pune cap la cap „All along the watchtower” al lui Hendrix cu melodia de față, am găsi cu mare greutate vreo rămășiță de semnificație melodică în cea de-a doua.

Schimb atmosfera și ajung la „Șatra se întoarce”. „Țigăneala” e, aici, la ea acasă: trotinetele electrice zburdă, limbile recalcitranților flutură în aer, scălîmbăiala atinge cote paroxistice şi unde mai pui că unul dintre interpreți se autoproclamă „Guță”. Asociere persiflatoare sau simplă omonimie? Explicația de pe piesa următoare nu lămurește: „A ajuns să mă știe pînă și mă-ta, aia / Zlătăreasă care ascultă manele / O dată, pentru că mă cheamă cum mă cheamă / Și doi, pentru că chiar cînt manele”. Ambiguitatea e sugrumătoare și ajungi, pe bună dreptate, să te întrebi: pînă la urmă, omul cîntă sau nu manele? Coloristica e roșu-sîngerie și induce o frenezie soră cu debilitatea; în mod curios, piesa se numește „Bernabeu”, deși Bernabéul lor n-are nicio legătură cu renumitul stadion din reportajele lui Fănuș Neagu. Mai apoi, pe piesa intitulată „Hagi”, băieții revin asupra înclinației sportive; schimonoselile ce țin loc de versuri sînt, însă, incomprehensibile. De unde legătura dintre manele, hip-hop tupeist și dansul găinii? Și, mai ales, ce are a face fotbalul cu toate acestea?

Nu știu cum am revenit, din weblink în weblink, la cîntărețul exhibiționist cu mișcări de găină, Killa Fonic, care o ține tot într-o bulibășeală: „Nu iau pîinea nimănui, că eu mănînc mai scump, tîrfo / Iau pe concert mai mult decît iei pe lună”. Visul de mărire, supremația economică în fața potrivnicilor, atît de specifice manelelor, devin, iată, vizibile. Ritmul e bombastic, iar interpretul îl stăpînește cu precizia unui acrobat antrenat la inele. Ne vedem nevoiți să îl credem pe cuvînt că e „stăpîn pe mahala”, deși mahalaua lui nu seamănă prin nimic cu mahalaua lui Cristian Vasile, Jean Moscopol, ca să nu mai zic de mahalaua lui Tudor Gheorghe. În loc de birturi modeste și lumini umede de felinar, sînt bombardat cu „bagabond” (o fi vreun calambur despre James Bond?), „cioară”, „lamă fină”, „codeină”. Rămîn confuz. Mai fac o permutare și ajung la cel mai recent hit al formației, „Dubai”. Nu are trei miliarde de vizualizări, ca “Despacito”, dar are trei milioane. Fetele absente în celelalte clipuri răsar subit din pămînt și umplu ecranul de fese june. Avem turbane, dar de data asta chiar sîntem la Dubai. Ba nu, retractez, băieții sînt cocoțați pe acoperișurile din Piața Obor. Buci, crimă, șmecherie, arabi, Versace, nave spațiale. Sînt completamente perplex. Redau, cu o sfîrșindă încumetare, încă o piesă: „Am vise de pește, să fac bani din piese / De-astea de se simt ca pizda în ureche”. Păi, în felul ăsta, spuneți și voi, să nu-ți dai demisia din redacție?

(11 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

  1. De data asta are dreptate Andrei Pleșu.satra benz e cea mai de rahat trupa care a existat mai bine ascult muzica populara decât asta

  2. Încă una d’asta și te-ai dus, băi, nene.

  3. Serios bai Gogule ? De unde ai aparut tu bai prostovane ? De la satra ? Siktir….bai „nene”…

  4. Problema omenirii nu e inteligenta artificială, ci cretinătatea artificială.
    Cretini au existat dintotdeauna, dar acum au nume, faţă si pot fi însumaţi. Mai ramâne sa-i conectam si sa le dam unelte.

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.