Dacă Poziția copilului nu ar fi un film de ficțiune, ci un studiu despre locul pe care copilul din România îl ocupă în statistici, cercetări și studii despre calitatea vieții, învățământ și sărăcie, atunci am vorbi de un documentar horror în toată regula.
UNICEF sintetizează, într-un raport despre investițiile insuficiente în educație din România: “Conform cifrelor oficiale furnizate de INS, peste 6% din copiii de vârsta ciclului primar și gimnazial se află în afara sistemului de educație, iar 17,5% din tinerii de 18-24 de ani au părăsit școala înainte de a termina liceul (tinerii care au părăsit timpuriu școala). Mai mult, doar 21,8% din persoanele de 30-34 de ani din România au studii superioare, comparativ cu media UE de 34,6%”.
Scenariul însă e mai horror de atât, iar cercetările făcute de INS, Eurostat și Crucea Roșie au ajuns la următoarele concluzii:
– unul din opt copii din satele românești merge uneori sau întotdeauna la culcare flămând;
– un copil din trei trăiește în sărăcie, deși părinții muncesc;
– 52,2% din copiii români se află în risc de sărăcie sau excluziune socială, fiind al doilea cel mai ridicat nivel din UE27, după Bulgaria.
– rata de participare la educația primară și secundară a scăzut din 2002 până în 2012 cu 7%, România fiind, cu o participare de aproape 86%, de departe pe ultimul loc în Europa. Vecinii bulgari au o rată de participare de 95%, spre exemplu;
– am scăzut de la 350.000 de copii născuți pe an, în ’90, la doar 250.000 pe an;
– 63% din copii sunt loviți „educativ” de părinți.
Nu, nu ne sacrificăm pentru copiii noștri. Nu, nu suntem o generație de sacrificiu pentru ca generațiile care vin să nu mai fie. La asta lucrăm: plănuim, mai mult sau mai puțin conștient, ca toate generațiile care vin să fie din start sacrificate.
Nu o facem prin îndatorarea țării și deficit “mare”, de 3%, o facem printr-o proastă distribuire a veniturilor și printr-o politică de stat care ne spune că, dacă vom cere vreodată mai mulți bani, investitorii vor pleca la alți săraci din lumea asta, dispuși să muncească pe mai puțin.
Apropo de distribuirea veniturilor, tabloul arată astfel: “În prezent, aproximativ două treimi din cheltuielile publice pentru educație revin celor mai înstărite două cincimi ale societății (65,8%), comparativ cu doar 9,9% cât îi revine cincimii celei mai sărace. Până la 61,2% din fondurile publice dedicate educației sunt cheltuite în mediul urban” (raportul UNICEF).
În termeni de costuri, cinic-macroeconomic, copiii, ca resursă, sunt prost exploatați, arată același studiu UNICEF: “Potrivit estimărilor Băncii Mondiale (2013), ca urmare a investiției insuficiente în educația romilor, România pierde între 202 și 887 de milioane de euro din cauza scăderii productivității anuale și a veniturilor provenite din taxe”.
Altfel spus, nu ne sacrificăm pentru copii. Ne sacrificăm ca să ne sacrificăm copiii.
