Trei fete sunt găsite într-un buncăr subteran, după cincisprezece ani de izolare completă. Atunci când Poliția intră peste ele, în micul buncăr se împodobea bradul și se făceau urări de Crăciun. De fapt, lucrurile nu stăteau deloc așa cum se așteptau fetele. Nu doar că afară era vară, dar Apocalipsa de care se ascundeau sub pământ nu venise niciodată. De fapt, cultul religios care le trimisese acolo era o mare înșelătorie. Serialul Unbreakable Kimmy Schmidt începe în momentul în care una dintre fetele izolate – Kimmy Schmidt, așa cum se așteaptă deja toată lumea în acest punct – decide să se pună la punct cu societatea nebună a prezentului nu într-un oraș izolat din Indiana, precum acela sub care stătuseră ascunse, ci fix în New York, acolo unde se întâmplă cele mai relevante lucruri de pe planeta asta.
Unbreakable Kimmy Schmidt e o comedie de modă veche. Nu e un experiment de autor, ca Louie sau Girls, în care un cetățean oarecum banal navighează prin viață și remarcă lucrurile comice. UKS e genul ăla de serial amuzant cu o premisă clară, exploatată matematic astfel încât scenariștii să scoată din ea toate glumele călduțe posibile. Nici nu credeam că se mai fac astfel de seriale. Evoluția show-urilor TV de comedie părea că le-a împins cumva spre o zonă marginală. De aceea, e ciudat că UKS e totuși un serial comic și frecventabil. Nu aduce inovații semnificative și nici n-o să-l cităm frecvent peste câțiva ani, așa cum fac acum cu Seinfeld unii dintre noi, dar e o alegere mai bună decât alte show-uri dacă vrei să vezi un sitcom decent.
Principalul defect e acela al tuturor sitcom-urilor tradiționale. În primele două-trei episoade trebuie să te obișnuiești cu personajele și cu conflictele dintre ele. Abia apoi glumele pot ateriza în siguranță, într-o atmosferă agreabilă de familiaritate. În plus, e amuzant să te gândești cum ar arăta varianta românească a unui astfel de serial. Probabil că nici măcar n-ar fi nevoie de un buncăr subteran și de amenințarea Apocalipsei. Un cartier oarecare dintr-un oraș românesc e suficient ca să te țină departe de mersul civilizației.
În urma citirii acestui articol am hotărât să încerc un episod, apoi încă unul, chiar și al treilea.
Păcat de ideea care e una foarte interesantă și care ar trebui să le ușureze munca scenariștilor, situațiile comice/penibile aparând de la sine.
Cu toate acestea, nu m-a impresionat ce am văzut, ba chiar mi-a displăcut. Cu așa prezentare pe Cațavencii, m-așteptam să-mi smulgă mai multe zâmbete.
Stimate domn Dan Panaet, cu tot respectul, ați vizionat vreun episod înainte să îî dedicați un articol întreg într-un cotidian de satiră? Pentru că ma aștept să găsesc umor de La Bloc dacă-l promovează Măruță, dar nu și voi 😉 Toate bune!