Oricît era de turmentat cetățeanul din Scrisoarea pierdută, el știa, de fapt, cu cine trebuie să voteze ca om de partid. Cu liberalii! Însă ca liberal ce era, poștașul voia să afle cu ce aripă liberală locală să voteze, ca să nu se trezească fără slujbă. Căci în afară de aventurile sale bahice cu Nae Cațavencu, dă-i cu țuică, dă-i cu vin, omul era cît se poate de bine chitit. Avea o funcțioară pe care trebuia s-o apere, indiferent care dintre aripile liberale de la el din urbe ar fi ieșit victorioasă la alegeri.
Cam asta se întîmplă mai nou și prin partidele noastre, în care asistăm la trădări și la șmecherii în care parlamentarii noștri joacă la două capete. Se poate spune că avem o clasă politică de căcat. Dar în ce măsură cei care conduc partidele de azi sînt mai acătării decît subordonații lor sau decît concurența? Liviu Dragnea a ajuns nr. 1 în PSD după ce s-a cărat, pe tăcute, din PD-ul lui Băsescu. Lia Olguța Vasilescu, cea care-i ține înverșunată hangul, a venit în PSD de la partidul lui C.V. Tudor. Iar pesedistul cel mai apucat de misia lui de partid, Codrin Ștefănescu, colecționarul de cărți rare, a ajuns în acest partid tot după ce și-a făcut primele vocalize politice în PRM-ul lui Vadim.
În privința liberalilor, ei măcar s-au unit de bunăvoie cu pedeliștii, dar chiar și după ce au ajuns să se cheme un singur partid, nu știi care e mai liberal decît alții și cine vrea să luxeze pe cine, în acest PNL rezultat dintr-o căsătorie politică din interes.
De la distanță ai zice că USR, partid nou, care ține ușile închise în calea traseiștilor, se descurcă mai bine decît partidele cu vechime în care nu contează de unde vii, ci unde ai ajuns. La USR, însă, nu știe stînga ce vrea dreapta, iar competiția pentru conducerea partidului e de-a dreptul nimicitoare, încît cetățeanul turmentat chiar n-ar ști cui să i se adreseze.
În PMP, acest partid inventat pentru Traian Băsescu, au loc trădări care-i iau piuitul pînă și fostului președinte al României, Băsescu, de nu mai știe nici el pe cine să conteze.
UDMR își vede de treabă și cînd pierde, și cînd cîștigă, deși maghiarii din România trag tot mai amărîți mîța de coadă, spre deosebire de bogații lor lideri politici.
În sfîrșit, minoritățile naționale, cele pe care nu le vezi, nu le auzi, dar care, de obicei, țin cu Puterea, au înclinat balanța la moțiunea de cenzură. Nu cred că asta e treaba minorităților, într-o dispută politică în care reprezentanții lor n-au în spate fiecare decît cîteva mii de oameni, dacă le au și pe alea, în afară de reprezentanții romilor.
Ce e e cum e, dar mi se pare lipsit de sens cum am ajuns aici.
