Home / Bibliomania / Cinci personaje care și-au găsit autorul

Cinci personaje care și-au găsit autorul

Zoom

Pînă să-i citesc acest roman, Vlad Zografi mi se părea un prozator care își stăpînește cu siguranță mijloacele și un dramaturg cît se poate de acătării. Un scriitor care nu vrea să pară, ci e original fără să-și bată capul cu asta, ceea ce-l face imun la moda literară, obsedat cum e să despice în patru firul lumii despre care scrie. O lume pe care o recunoști, e cea în care ne învîrtim, dar care în Efectele secundare ale vieții e altfel decît o știai. Și asta nu dintr-o singură perspectivă. Cinci voci (se) povestesc în romanul lui Zografi. Fiecare dintre ele e individualizată în cele mai mici detalii. Poveștile lor se întrepătrund, fiindcă cele cinci personaje care vorbesc aici au sau ajung să aibă relații apropiate.

Imaginați-vă cinci romane scrise la persoana întîi care alcătuiesc romanul unui autor al cărui rol e doar acela de a le mixa cînd le pune în pagină. Experiența dramaturgului îi folosește romancierului, care intervine în carte doar pentru a da pe rînd cuvîntul celor cinci voci. Un matematician, un psihiatru, o jurnalistă, o tipă care lucrează în publicitate și fratele ei autist spun ce se întîmplă cu ei și cu alții.

În romanele în care nici unul dintre personaje nu îndeplinește și rolul de regizor al poveștilor celorlalți există două riscuri. Primul e ca istoria care rezultă din reunirea acestor povești, cea pe care o construiește cititorul la el în cap, să fie greu de urmărit, încît pînă la urmă te lași păgubaș, ca la un puzzle în care piesele nu se potrivesc. Al doilea e ca poveștile care se oglindesc și se completează una pe cealaltă să pară niște făcături căznite, încît să-ți taie cheful de lectură. Chiar dacă a învățat în piesele lui de teatru cum să evite aceste riscuri, Zografi ar fi putut să n-o nimerească la fel de bine în roman.

Ceea ce pare scris la prima mînă și, în aparență, urmărind doar ca vocile celor cinci personaje să sune cît mai plauzibil ascunde o operațiune migăloasă în care, de fapt, nimic nu e lăsat la voia întîmplării. De la discursul de recepție la Academia Română al matematicianului pînă la monologul autistului, poveștile celor cinci se completează între ele, fără să se repete una pe alta, într-o construcție în care cel ce pune lucrurile cap la cap e cititorul.

În Efectele secundare ale vieții (excelent titlu!), inteligența sclipitoare a lui Zografi funcționează într-un tandem perfect cu talentul lui de prozator care știe să vadă și să audă lumea despre care scrie, Bucureștiul agitat al anului 2015, imediat după incendiul de la Colectiv, și Parisul răvășit de atacurile teroriștilor la teatrul Bataclan. E un tur de forță de care puțini prozatori români sînt în stare, fără ca romanul să alunece în reportaj sau în senzaționalism confecționat la repezeală. Cu o putere de observație mult ieșită din comun și cu o inventivitate care te face să-i citești cartea ca pe un thriller, Zografi știe să-ți dea iluzia vieții în desfășurare, fără să recurgă la ticurile prozei realiste. Simți că le cunoaște, dar îți dai seama că nu vrea să mai audă de ele.

Scris parcă într-o stare de grație, Efectele secundare ale vieții e unul dintre cele mai bune romane apărute la noi după 1990, de o frapantă originalitate și de o profunzime fără egal.

Vlad Zografi, Efectele secundare ale vieții, Editura Humanitas, 2016.

(1277 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.