De curînd, a tras oblonul una din cele mai iubite (odinioară) reviste alte României: Academia Cațavencu. E drept, căzuse în uitare și în paragină. Dispăruse de pe firmament de cîțiva ani, dar, privită de departe, purta încă cu mîndrie un frontispiciu genial. Noi, cei care i-am dat viață douăzeci de ani, o priveam de departe, ca pe un copil smuls unui părinte denaturat, printr-o hotărîre judecătorească absurdă, de care nu avea voie să se apropie la mai puțin de o sută de metri.
Povestea dispariției tragice și ridicole merită spusă acum, ca un pios omagiu al rezistenței (prin umor). Era în 2011, iar ANAF-ul lui Blejnar bîntuia printre ruinele trustului Realitatea-Cațavencu. Cu un an înainte se întorseseră, peste noapte, Patrick, Simona, Nic, Alin, Cătălin, după ruperea redacției. Ca un făcut, deși falimentul bătea la ușă, Academia refuza să moară, ba chiar luase un avînt nebun. Fiecare copertă strălucea de inventivitate și nebunie, iar mîna de oameni care lucrau, de multe ori fără bani (căci Blejnar avea grijă să blocheze conturile la cel mai mic zvîc), dădeau cele mai turbate poante ale săptămînii. E drept, și vremurile erau frumoase: PDL-ul, în frunte cu secretarul său general, ataca la baionetă, sprijinit de aviația kamikaze a ideologilor și propagandiștilor. Cu asemenea subiecte grase, succesul era asigurat. Nu numai că n-am murit, dar ne-am recîștigat publicul număr după număr. Muream, dar nu ne predam.
Atunci a venit blocajul final. Academia a fost scoasă la licitație. La prima licitație ne-am prezentat noi și o jurnalistă de la România liberă, Sabina Fati. Licitația s-a dus, nebunește, pînă la un milion patru sute de mii de euro. Am cîștigat, dar n-aveam banii. Așa că gajul pus (nu vreau să menționez suma) s-a topit ca untul la soare. A venit și a doua licitație. De data asta, un trust de presă era dispus să ne apere contra altui jurnalist, Claudiu Pădureanu. Nu e nici un secret, știam cine e în spatele „ziariștilor”: Dan Adamescu, cu misiune să sugrume taman publicația ce o rănea săptămînal pe favorita președintelui. Licitația s-a dus pînă la opt sute de mii de euro. Trustul s-a uitat în spate și s-a dat bătut. Cu banii ăștia, revista putea trăi zece ani!
În lunea care a urmat, redacția s-a strîns ca la cimitirul vesel. Am scris un număr de senzație, l-am trimis la tipar, avînd pe frontispiciu o aroganță la adresa lui Adamescu. Tipografii de la România liberă (a lui Adamescu) s-au uitat, s-au crucit și n-au zis nimic. Ultimul număr a fost aidoma tuturor edițiilor: irezistibil și insolent. Joi, fiul patronului, Alexander Adamescu, s-a prezentat la raport. Că cîr, că mîr, că n-are nimic cu noi, că viața merge mai departe. Eram vreo zece-cinșpe oameni înfrînți. Am zîmbit și, ca la un semn, ne-am ridicat toți și am plecat. Am coborît la o bere. Apoi am rîs – și rîdem în continuare, de șase ani!
Nu am găsit Catavencu in Kaufland, mai demult era.
Si eu tot din 1990 „va degust !”