Home / Interviu / COSMIN BUMBUȚ: „Simțeam că nu încap de ceilalți în București, care a ajuns o uriașă parcare”

COSMIN BUMBUȚ: „Simțeam că nu încap de ceilalți în București, care a ajuns o uriașă parcare”

Zoom

E unul dintre marii fotografi din România. A renunțat la o carieră sigură și bănoasă, ca autor de poze pentru comanditarii din publicitate. Elena, soția lui, a abandonat și ea certitudinea unei reviste ilustrate unde era redactor cu mari perspective. Amîndoi au ales să trăiască „teleleu” într-o rulotă și să își cîștige pîinea ca autori independenți. Drept care au început să facă documentare speciale, despre meserii și oameni pe care nu-i bagă nimeni în seamă sau despre oameni care au dificultăți cu Justiția. Rulota lor albastră o poți vedea pe unde nu te aștepți. E o insulă mișcătoare, pe patru roți. Și de cînd au ales acest mod de viață, Cosmin Bumbuț și Elena lui au toate datele unor inși liberi, care, chiar dacă știu că mîine s-ar putea să le meargă prost, se bucură că există un azi grație căruia se învîrte și roata rulotei, și funcționează și independența lor.

Cristian Teodorescu: Ce ți-a venit să devii locuitor al unei rulote, dintr-un fotograf de succes cu domiciliu fix?

Cosmin Bumbuț: Am plecat teleleu în noiembrie 2013, după ce am câștigat împreună cu prietena mea, jurnalista Elena Stancu, o bursă de jurnalism oferită de Centrul Carter și de Centrul pentru Jurnalism Independent. Urma să călătorim mult ca să lucrăm la un proiect despre violența împotriva copiilor și ne-am hotărît să renunțăm la garsoniera închiriată din București și să ne mutăm în mașină. Trăim de trei ani în mașină și încă nu ne-am săturat, ba chiar vrem s-o ținem așa multă vreme. Dormim în comunitățile în care documentăm un subiect, ne împrietenim cu oamenii și putem să înțelegem în profunzime subiectele la care lucrăm.

Trăim din burse și din abonamente la vederi. Cititorii noștri își pot face abonamente pe o lună, pe trei, pe șase sau pe un an la vederile fotografiate, printate și semnate de mine, din România și nu numai, din locurile în care ne aflăm (detaliile se găsesc pe site-ul teleleu.eu, acolo unde publicăm povești de pe drum).

C.T.: Ție și doamnei tale nu vi se urăște să vă împărțiți viața personală în rulotă?

C.B.: Ne-am creat o rutină care ni se potrivește amîndurora și acum n-am mai putea trăi unul fără altul. Mergem pe unde avem de lucru prin țară. Dormim prin sate, prin curți sau prin parcuri. În locurile unde cunoaștem oameni faini, stăm mai mult chiar dacă ne-am terminat treaba.

Viața într-o autorulotă nu e așa simplă cum pare: trebuie să ne ocupăm de lucruri gospodărești la mașina-casă. Trebuie să găsim un canal o dată la două zile ca să golim apa gri – asta dacă Elena nu se spală pe cap și trebuie să golim rezervorul imediat – și să alimentăm autorulota cu apă o dată la trei zile. Trebuie să o încărcăm cu GPL o dată la zece zile iarna și o dată la trei luni vara, iar dacă nu circulăm, să o conectăm la priză. Există o rutină la fiecare pornit/oprit al mașinii: Elena trebuie să strîngă vase, căni și tot ce poate să zdrăngănească sau să se spargă în timpul mersului. Eu trebuie să strîng cablurile de curent electric, dacă sîntem băgați în priză, sau furtunurile de alimentare cu apă, să pornesc și să opresc gazul.

C.T.: Cum se vede lumea din rulota cu care umbli prin țară?

C.B.: De cînd am plecat teleleu, am căpătat un simț al realității pe care nu-l aveam mai demult. De exemplu, cînd lucram la proiectul nostru Cicatrice, despre violența domestică, ne-am oprit la o vorbă cu patroana unui magazin din Rășinari. I-am explicat ce facem și femeia ne-a răspuns: „Nu reduceți voi violența… și io-s iute la mînă și am mai dat la copii, o dată le-am dat cu furtunul de la vin“.

În ultimii trei ani ne-am dat seama că cea mai mare problemă a României, România reală despre care se tot vorbește, e lipsa de educație: copiii abandonează școala după opt clase, părinții lor votează orbi ce le dictează primarul, că doar el e singurul care-i mai ajută, tinerii ajung în penitenciar, lîngă părinții lor, pentru că nu au avut nici o altă opțiune în viață.

Sunt realități știute de toți, dar atunci cînd le ai în fața ta au un impact mult mai mare: e copilul acela blond, de patru ani, care se agață de tine și care încă nu știe să spună nici un cuvînt pentru că mama lui nu îi vorbește.

Am găsit însă și mulți oameni așezați, care își văd de cursul vieții lor tihnite și care vor rămîne la fel, în același loc, încă mulți ani de acum înainte. Am întîlnit poeți, artiști, specialiști care excelează în domeniile lor și mulți alți oameni buni.

Toate astea ne-au schimbat, bineînțeles, prioritățile și felul în care vedeam viața înainte de a pleca teleleu.

C.T.: Liberatea e „cînd” sau „cum”?

C.B.: Și cînd, și cum.

C.T.: Te simți bine în postura de ciudat care bîntuie prin țară?

C.B.: Mă simt bine pe drum, sînt fericit de cînd am plecat teleleu. Cu cîteva luni înainte să plec din București, traficul mă enerva îngrozitor, oamenii de pe trotuare mă sufocau, iar zgomotul urban mă apăsa pe timpane. Simțeam că nu încap de ceilalți în București, că vizual nu mă mai inspiră un oraș care s-a transformat într-o uriașă parcare.

Acum, în timp ce peisajul din fața geamului se schimbă în fiecare zi, întîlnesc oameni cu povești înduioșătoare, care vorbesc despre ale vieții la un pahar cu vin, care mă primesc cu drag în casele lor și care discută deschis cu mine. Am întîlnit constructori de vase din Turcia, crescători de oi, țărani sau deținuți din România, oameni obișnuiți sau pretențioși, comunități rupte de lume sau orașe săsești, în care totul e rînduit cu grijă.

După trei ani mă simt mai aproape de „ceilalți“, de cei care mă privesc din vederile pe care le-am lipit pe un perete din mașină. Le înțeleg mai bine contextele sociale și culturale, le cunosc poveștile, pentru că am avut tihna să le caut și să le ascult.

C.T.: De cînd faceți și filme, tu și doamna ta, în ce relații mai ești cu aparatul de fotografiat?

C.B.: Am filmat documentarul nostru, Ultimul căldărar, cu aparatul de fotografiat pe care l-am primit ca premiu la Sony World Photography Awards, competiția pentru fotografi profesioniști, cu proiectul Camera Intimă. Deci am filmat un film cu un aparat foto pe care l-am primit ca premiu pentru un proiect foto.

C.T.: Crezi și în vorbe, nu numai în imagini?

C.B.: Teleleu spune povești în texte și imagini despre România de azi. Teleleu sîntem eu, care fac fotografii, și Elena, care scrie. Așa că da, cred și în vorbe, și în imagini.

C.T.: Ce părere ai despre naționalismele europene din ultimii ani?

C.B.: Mă sperie, la fel ca pe noi toți. Cred însă că singura soluție ar fi susținerea presei de calitate, în detrimentul tabloidelor pline de senzaționalisme și de știri false. O mare parte din vină pentru aceste curente extremiste o poartă, cred eu, tabloidele.

C.T.: Te-ai angaja ca fotograf personal al lui Donald Trump?

C.B.: Niciodată.

C.T.: Cine te crezi și cum te cred alții?

C.B.: Sper că cine mă cred eu e la fel cu cel pe care îl văd alții.

(1212 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.