Home / Raport despre starea ficţiunii / CTP la munte și pe Marte: Planeta Cinema

CTP la munte și pe Marte: Planeta Cinema

Zoom

Episodul 6

Planeta Cinema

Proxima Semicentauri e o planetă prietenoasă și fertilă ca o grădină de roșii pe care un savant nebun a nivelat-o ca să facă pistă de aterizare pentru OZN-uri. E imposibil să nu-ți iasă în drum dacă pleci de pe Terra scârbit de situația politică și vagabondezi aleatoriu prin Univers. E cum treci de Kripton, pe dreapta, chiar înainte de ghereta spațială cu mici de la intrarea în Deduleștii din Cosmos.

I-am propus lui Cosmin Prelipceanu să vizităm Proxima Semicentauri. ”Poate au băgat filme sovietice la cinema”, am încercat să-l încânt. Dar cine stă după Prelipceanu? Înainte să-mi dea un răspuns, am pornit motoarele de aterizare și am așternut nava noastră pe aerodrom la fel cum pui o pătură pe un cadavru de măgar ca să nu vadă stăpânul lui ce-a pățit, deși tu l-ai împrumutat pentru numai două ore, ca să joci o partidă experimentală de tenis călare.

Adevărul e că aveam chef să merg la film. Nici nu mai țin minte când am strigat ultima oară la spectatorii dintr-o sală de cinema că filmul a fost o mizerie sinistră care copiază fără talent o producție sovietică din anii ’30. Într-o perioadă, făceam asta în fiecare vineri. Îmi plăcea să zdrobesc floricele de porumb între marginile zimțate ale rânjetului. Dar a trecut mult de-atunci. Cine mai are timp de filme când Liviu Dragnea pune în pericol democrația? Acum trăim în propriul nostru film. Se numește Risc maxim, pentru că, în lupta cu Dragnea, Kövesi riscă la maximum. Oricând ar putea cineva să o suprime fizic.

Am lăsat cățeaua să ne păzească nava și am pornit să căutăm un cinematograf. Era momentul potrivit. Se însera și lumea ieșea din case în căutarea unei distracții efemere ca supremația Simonei în tenisul mondial.

Singuri sau doi câte doi, locuitorii planetei forfoteau pe străzi și se pierdeau în furnicarul orașului ca niște șoareci speriați care intră-n pereți. Unul n-ar fi stat ca să-mi explice unde e cinematograful. Sau ce film e popular acum. Sau care-i personajul fictiv care încântă aici generații întregi de copii, ca să anunț în toate grădinițele de pe planetă că nu există și că a-i trimite scrisori ca să-i ceri daruri denotă o mentalitate de victimă.

După un timp, ne-am trezit că ne-nvârtim în cerc și tot nu găsim nimic. Nici săli de cinema, nici baruri, nici Mega Image-uri cu humus și chifteluțe la caserolă. Cât vedeai cu ochii, doar clădiri părăsite cu scânduri bătute-n geam și extratereștri care se grăbeau fără țintă. Nu asta era planeta despre care învățasem la cenaclurile de anticipație din anii ’80. Pentru noi, Proxima Semicentauri era o mică utopie cosmică, unde mii de români sperau să ajungă după ce-și riscau viața trecând Dunărea înot la sârbi.

– Pare o planetă rău famată, domnule Popescu! a spus Prelipceanu.

– Doar nu ți-e frică?

– Mi se pare normal să-mi fie.

– Normal? Vorbești prostii. Nu există frică. Frica e un sentiment inventat de americani ca să ne ia banii. Tu știi că mie nu mi-e frică de nimic? Din tot ce-i pe lumea asta, de-o singură chestie mă tem.

– De moarte?

– Nu. Mă tem că n-o să găsim nici un film sovietic pe toată planeta.

Pentru că cele mai negre temeri s-au adeveit, m-am oprit cu Prelipceanu într-un gang, i-am pus o fustiță de balerină peste pantaloni și l-am pus să joace o scenă din Călăuza, de Tarkovski.

– Nu înțeleg ce rost are fustița cu dantelă, domnule Popescu.

– E o nouă viziune regizorală.

Prelipceanu s-a schimbat brusc la față. Ochii i s-au bulbucat și maxilarul de jos i-a căzut într-un amestec de confuzie și groază.

– Spuneți-mi că din viziunea asta fac parte și găștile de golani.

Am întors capul și am văzut șase malaci în geci de piele care ne blocau ieșirea din gang. Mă simțeam ca Horia-Roman Patapievici într-un troleu. Pericolul putea veni de oriunde. Mi-am dat seama că trebuie să parlamentez cu ei dacă nu voiam să ne rănească.

– Suntem de pe Terra și venim cu intenții bune, i-am asigurat. Noi suntem oameni curați la suflet. N-am face rău nici unei muște, d-apăi unor viermi ca voi.

– Cum ne-ai zis, chelule? s-a răstit unul dintre malaci.

– Viermi, dar în sensul bun al cuvântului. Ca atunci când un regizor face un film care-ți place și tu îl lauzi cu o chestie de genul: ”Ce capodoperă! Ești un vierme de toată isprava. Admir viermii ca tine. Jos pălăria, vierme!”.

Malacii și-au mai temperat din avânt și ne-au cerut banii.

– Degeaba vi-i dăm. Sunt lei românești și au devenit inutili din cauza inflației.

– Cum așa?

– Ați auzit de Olguța?

Am vrut să le dau telefonul mobil, dar au refuzat politicos, explicând că oricum rețeaua lor nu mai merge. Se pare că Proxima Semicentauri alunecase în anarhie. Era acum o planetă din lumea a treia, un cartier rău famat de la marginea Galaxiei. Locuitorii ei săraci și triști se hrăneau numai cu rădăcini de copac și ar fi furat cu dragă inimă, dar acum nu mai aveau de la cine.

– Lasă-mă să ghicesc! A trecut Liviu Dragnea pe aici și a furat tot ce se putea.

– Da și nu, a spus malacul.

– Știam eu! Știam eu că Dragnea a fost!

– Cum spuneam: da și nu. A trecut pe aici, dar n-a furat nimic. Nu și-ar fi permis, pentru că e deja condamnat cu suspendare și o nouă faptă l-ar putea trimite la bulău. Dragnea a schimbat însă procurorul-șef, chestie care ne-a aruncat în anarhie. Uite ce-am ajuns!

Malacul și-a depărtat brațele de corp ca să văd ce s-a ales de el.

– Tu ce erai înainte? l-am întrebat.

– Tot hoț, dar aveam ce fura. O duceam bine.

Prelipceanu îmi tot dădea coate, dar nu pricepeam ce bolborosește.

– Să nu ne fure cineva nava, a spus într-un târziu, cu gura schimonosită ca și cum tocmai ar fi ieșit de la dentist după o anestezie locală.

Când l-am auzit, i-am dat pe malaci la o parte și-am alergat amândoi într-un suflet până la navă. Avea dreptate. Orice s-ar întâmpla, trebuia să nu pierdem nava, pentru că fără ea am fi fost ca Dracula fără sânge, ca maestrul Lăcătuș fără minge. Am sărit înăuntru, am închis ușa în urma noastră și am pornit motoarele pentru decolare. Cățelușa Ostapenko lătra pe lângă noi ca într-un proverb românesc.

Abia când am ieșit din atmosfera planetei am avut surpriza să dăm nas în nas cu Poliția. Se pare că era ilegal ce făceam. Nava spațială „Simona Halep” nu ne mai aparținea de drept. Cineva o furase cât am fost noi plecați și acum era a unui bandit. Trebuia să-i returnăm nava hoțului dacă nu voiam ne dea în judecată. Atât de complicat era sistemul de pe Proxima Semicentauri, după ce Liviu Dragnea schimbase legile Justiției și procurorul-șef.

– Cu toate motoarele înainte! i-am spus lui Prelipceanu. Nimeni n-o ajunge din urmă pe Simona Halep, dacă vorbim de navă și nu de jucătoare. Pe jucătoare e ușor s-o ajungi. Stă foarte prost cu psihicul.

Am trecut în trombă pe lângă forțele de poliție și duși am fost.

– Am scăpat, domnule Popescu! a sărit în sus de bucurie Prelipceanu.

– Eu am scăpat, i-am zis. Tu nu. Continuă, te rog, scena din Călăuza.

Fustița lui roz de balerină tresărea și sălta ca o mare care încă mai păstrează amintirea furtunii.

(1510 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.