Dacii, cei mai viteji și mai drepți printre truckși

Când faci 1.000 de kilometri în 20 de ore,

cu o medie orară de 50 de kilometri pe oră, ceva parcă nu-i în regulă. Pentru că cei 1.000 de kilometri nu sunt parcurși nici prin orașe, nici prin sate, ci pe drumuri naționale și autostrăzi, pe variante ocolitoare și pe alte fâșii de teren asfaltate care brăzdează România de la un capăt la altul, creând ceea ce, prin alte părți, se numește infrastructură rutieră. Desigur, primul gând e să înjuri toți miniștrii Transporturilor din România, din 1990 până azi, să-ți amintești că Băsescu declara relaxat că n-avem nevoie de autostrăzi, să-l pui în capul listei pe Șova, care n-a fost în stare să semneze contracte nici măcar pentru 5 centimetri de autostradă, și așa mai departe. Dar dacă lucrurile nu stau chiar așa? Dacă nu doar lipsa infrastructurii încetinește circulația? Dacă, pe lângă lipsa acută de autostrăzi, de vină este, de fapt, șoferul dac, urmașul călăreților daci care distrau legiunile romane cu exerciții ecvestre care mai de care mai caraghioase, cum ar fi călăritul în stare de ebrietate, schimbarea benzii de călărie fără semnalizare și așa mai departe?

E o idee care mă bântuie încă de la începutul anilor ’90,

când Ion Iliescu declara la CNN că „The ducks are coming from the trucks”. Fie că e vorba despre daci, în engleza iliesciană, fie că e vorba despre rațele care populau spațiul carpato-danubiano-pontic din vremuri imemoriale, e cert că etnogeneza poporului român are legătură cu mașinile, fie ele și camioane. De aceea, dacul zilelor noastre este născut nu poet, ci șofer. Născut șofer fiind, nu are nevoie de prea multă specializare și nici de prea multe ore de condus pentru a deveni repede un Michael Schumacher, un Niki Lauda, un Stirling Moss, un Edwin Keleti. Victor Ponta nu vrea să fie nimeni, pentru că, se știe, Ponta e copilot, iar asta, așa cum a subliniat și președintele Băsescu, este sub demnitatea unui dac adevărat. Dar cum este dacul adevărat, șoferul primordial, cel care stă la baza ADN-ului oricărui șofer din lume? Păi, să vedem:

– șoferul dac nu se teme de moarte. Indiferent de vreme, chiar dacă plouă torențial sau este o ceață care reduce vizibilitatea la 10 metri, indiferent dacă ninge abundent, viscolește sau drumul este acoperit cu polei, șoferul dac nu coboară din treapta a 5-a, la 4-5.000 de turații pe minut și peste 130 de kilometri la oră. Depășește tot, fie prin dreapta, fie prin stânga, fiindcă este echidistant. Nu suportă să stea în spatele altei mașini, pentru că el știe mai bine că se poate merge mai tare. Șoferul dac ce nu se teme de moarte poate fi găsit foarte des pe marginea drumurilor din România, sub formă de nume scrijelit pe o cruce lângă care cineva aprinde mereu lumânări.

– șoferul dac nu se teme de lege. Legea este făcută pentru a fi încălcată, asemeni liniei continue. Șoferul dac nu se teme să ignore legea, cum nu se teme nici să ignore semnele de circulație. Dacă vede o linie continuă își dă seama că aceasta a fost pusă acolo pentru ca el s-o ia sub roți, pentru că el are vizibilitate, iar restul sunt proști. Șoferul dac ce nu se teme să încalce linia continuă poate fi găsit și el pe marginea drumului, lipit de un copac sau scrijelit pe o cruce.

– șoferul dac își iubește mașina. Dacă șoferul dac vede în față o linie de cale ferată, coboară imediat din mașină, își debarcă familia și se apucă toți să ridice mașina și s-o treacă peste calea ferată, ca să nu i se strice amortizoarele.

– singurul moment în care șoferul dac își pierde abilitățile înăscute este atunci când este prins în coloană. Atunci, brusc, șoferul dac se transformă în șofer începător, motorul i se oprește din 50 în 50 de metri, nu poate circula cu mai mult de 10 km la oră, preferă mai degrabă să oprească în mijlocul drumului decât să meargă mai departe și coboară din mașină ca să se informeze când mai are încă 500 de metri până la mașina din față.

– șoferul dac frânează des. Fie că e vorba de drum drept sau de serpentine, șoferul dac este visul oricărui distribuitor de plăcuțe de frână. Frânează atunci când coboară, frânează atunci când urcă, frânează atunci când merge prea repede sau atunci când merge prea încet. Șoferul dac frânează la intrarea în curbă, la mijlocul curbei și la ieșirea din ea. De cele mai multe ori, stopurile de frână nu mai funcționează, așa că ceilalți nu-și pot da seama că șoferul dac a frânat. Din nou, au loc rezervat pe marginea drumului, pe copaci sau scrijeliți pe cruce.

– şoferul dac nu înțelege rostul variantelor ocolitoare și nu vrea să ia în calcul alt drum decât ăla care se aglomerează cel mai ușor. Dacă are trei variante de drum la dispoziție, șoferul dac o va alege tot pe aia pe care a văzut el că se fac cele mai multe ambuteiaje, pentru că celelalte sunt mai lungi cu 10, 20 sau 30 de kilometri. Stă trei ore în plus în trafic, cu motorul pornit, și consumă de două ori mai multă benzină decât i-ar fi luat cei 10, 20 sau 30 de kilometri în plus, dar salvează uzura pneurilor, care, se știe, sunt atât de importante pentru șoferul dac încât nu le schimbă decât atunci când ies sârmele din ele.

Și ar mai fi multe de spus despre șoferul dac,

care nu trebuie confundat cu șoferul de Dacie. Cert e că nu, nu doar lipsa infrastructurii dublează timpul petrecut pe drumuri, ci și șoferii. Un idiot care întoarce pe linia continuă și omoară cinci oameni nu suferă de lipsă de autostrăzi, ci de lipsă de creier. Un cretin care taie două benzi ca să ajungă mai repede în rai nu are nevoie de autostradă, ci de un examinator mai exigent la examenul pentru permis, care să nu-l treacă. De la București la Pitești e autostradă, de exemplu, iar asta n-a îmbunătățit lucrurile, ci a umplut țara cu cei mai tembeli șoferi, care și-au luat permisul pe șpagă.