Am avut în facultate cîțiva profesori la care am ținut ca la ochii din cap și alții de care m-am dezîndrăgostit. Pe ultimii nu am să-i pomenesc, fie-le existența (sau țărîna) ușoară. La ce bun? Cred că uitarea îi va întovărăși ca un cîine credincios. Partea frumoasă a acestui fel de amintire e că mulți dintre cei cu care mă întîlnesc, după 40 de ani (da, dom’le, ce chestie!), au aceeași chestie în cap, deci nu mai cred că sînt un ciudat. Sau, mai exact, ciudățeniile mele și-au găsit perechea ideală.
Cel de care vreau să vă vorbesc azi e Cezar Tabarcea (teoretician al literaturii, în anul trei). Cezar avea un renume rău. Cică era dur, nemilos, hachițos și întovărășit de gelozia (nejustificată) a soției. Așa că fetele trebuia să fie cu luare aminte, să calce ca pe ouă și să nu cumva să îl asalteze la terminarea seminariilor. E curios cum s-a răspîndit în mase această faimă nemeritată, dar asta e situația. Dacă la toți ceilalți lectori sau profesori era o defilare de feminitate disponibilă, la Cezar sobrietatea ținea loc de mamă și de tată. Dar proful ne-a făcut să uităm curînd de temeri și șovăieli. Era doldora de carte și avea întrebările la el. Găsea întotdeauna o rezolvare la cele mai tîmpite întrebări și, lucru rar în facultate, nu te făcea niciciodată să te simți idiot. Spre deosebire de Mitiță Păcurariu, care-și citea cursurile și se oprea, inevitabil, din discurs cînd ajungea la Ion Heliade Rădulescu, la „Ion Heliade Rădulescu a debutat cu o fată tînără”, apoi dădea pagina și continua netulburat „pe patul morții”, Tabarcea avea totul în cap. Viu, paradoxal, neinhibat și plin de zîmbete complice, izbutea să facă strălucitoare pilitura de fier a teoriei. După cursul lui, mie mi-a fost clar ce e cu literatura, cu copăceii (semiotici) și cu înțelesul care, chipurile, se ascundea în text, din clasa a doua pînă la sfîrșitul liceului.
Dar marea calitate a lui Cezar, în mijlocul fiecărui grup, era că putea să-și dea foarte repede seama la ce erau buni oamenii, unde îi duceau firea și talentul. Bănuiesc, acum, că avea un talent inepuizabil de a transpune textele literare și paraliterare în viață, astfel încît noi să le vedem vii și paradoxale. Pe vremea aia, erau la modă concursurile studențești de amatori, în care veneau trupele de acasă cu textele învățate. Ei bine, el a scos din folclor hălci întregi, pe care le-a adaptat în așa fel încît să iasă o poveste și absurdă, și sentimentală, și sofisticată. Eu mă uitam la trupa care juca și eram responsabil cu banda sonoră. Ah, ar mai fi de spus că eram îndrăgostit de Carmen Mărășescu, vedeta grupului de umor (și care izbutea să privească cruciș cu toată ingenuitatea posibilă), deci eram și arbitru, și jucător. La festival, eram la butoane. Ei bine, spectacolul a ieșit atît de bine, că am uitat să apăs pe „play”. Firește, n-a ieșit bine. Efectul sonor a fost ratat. Plin de amărăciune, m-am prezentat la ședința de analiză. Ciudat, nimeni nu m-a băgat unde-mi era locul. Cezar, deh.
Florin, era Bolintineanu cel care debutase cu …fata tânără pe patul morții! Așa începea cursul lui Păcurariu, ca un disc ce făcuse șanțuri.