Home / Scriitori / De ce, nene Anghelache?

De ce, nene Anghelache?

Zoom

Nopțile în Bucureștiul anilor ’80 e tinerețea mea. Sau “sînt” tinerețea mea? Habar n-am. Cert e că îți trebuia ceva sînge-n pix să străbați Capitala de la un cap la altul, după înserat. Cu toate astea, nu am avut niciodată un incident major în tot deceniul acela. Unde mai pui că, oriunde te-ai fi dus, erai acasă. Așa am ascultat, în casa lui Sorin Roșca Stănescu (stați blînzi!), fragmente din Jurnalul lui Mazilescu. Așa am petrecut la Ion Bogdan Lefter. Așa am tras cu baioneta sau cu cuțitul în ușa lui Augustin Frățilă. Așa am fost în casa Dianei Manole, împreună cu Varujan Vosganian (pe cînd era economist, matematician, pianist și poet – nu prea bun). Noaptea era, în București, cel mai bun sfetnic. Nimic de băut, nu găseai o țigară, o eugenie, nimic, nu puteai poposi în Parcul Operei, că, deh, era cam ocupat, nu găseai un hotel să plătești fără buletin, nema taxi, iar celelalte parcuri erau militarizate. O plăcere, cum s-ar zice, pe scurt.

Dar, dincolo de realitatea tăioasă și devreme acasă, oamenii se întîlneau, beau, fumau, discutau și, dacă aveau sînge-n pix, treceau la treabă. Lumea nu stă pe loc după decrete și formulare. Cu cît societatea e mai strîmtă, cu atît indivizii găsesc căi mai excentrice de a trăi.

Îmi aduc aminte de o căsuță prin centru, pe unde îmi făceam veacul, după ora stingerii. Ajungeam acolo întotdeauna după miezul nopții, iar gazda ieșea în cămaşă de noapte, cu o lumînărică în mînă, ducînd degetul arătător al mîinii drepte la buze. “Șșșt. Vecinii.” Intram, îmi dădeam haina (sau paltonul) jos, mă așezam pe podea, destupam sticla de vin (vodcă, vermut, altceva nu se găsea), ceream o țigară și, înainte de a îmbrățișa gazda, povesteam, pe scurt, pontul zilei. Ascultam zgomotele casei (gazda avea o cameră cît un apartament, goală-goluță, doar cu un pat, în colțul din stînga. Cărți pe jos și nimic altceva. După ce zgomotele casei încetau, mergeam, pîș-pîș, la baie. Baia era la comun, iar eu, oaspete nocturn, nu trebuia să fiu văzut de nimeni. Ritualul era obligatoriu și nu pot să spun că era în plus. Aducea un spor de adecvare și pasiune.

Mai tîrziu, după ’90, povestea străzilor întunecate a continuat, cam pînă prin ’95-’96. Parcul Nichita (actual Iorga, ce păcat, ce nedreptate!) era, tot așa, străjuit de militari care păzeau nimicul. De aia, pupăturile și chiloțeala aveau întotdeauna cel puțin un majordom care frîna expansiunea elementelor naturii. Prin ’94, țin minte că, după ce am fost atras în desișul de la șosea (cum altfel să-i spui Căii Victoriei, în acea perioadă), m-am lămurit că nu e loc de întors. Da, dar alături, pe Iorga, era casa lui Eugen Chirovici, la etajul doi. Așa că am părăsit expansiunea naturală pentru un excurs intelectual. Eugen și soția ne-au primit cu entuziasm, dar eu și fata stăteam ca pe ace. Așa că, după ce ne-am luat un grăbit la revedere din fața erudiției politice, am zbughit-o pe scări. De ce, nene Anghelache? Pentru că numai scările erau limita.

(310 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.