Home / Scriitori / De ce și-a pierdut umorul Paul Miron în România literară

De ce și-a pierdut umorul Paul Miron în România literară

Zoom

Nu l-am văzut niciodată. Îl știu doar din textele pe care le trimitea la redacția României literare prin mașinăria miraculoasă care mi se părea pe atunci faxul. Semna Policarp Cutzara. Din scurtele lui mesaje introductive aflasem că îl cheamă Paul Miron și că domicilia de zeci de ani în Germania. Am vorbit cu el de vreo două-trei ori la telefon. Avea o voce după care-i recunșteai pe intelectualii români plecați din țară prin anii ’50. Puternică și limpede, exprimîndu-se într-o limbă română fără cusur și fără accent. Dar mai ales pe tonul amical cu care am fi reluat o convorbire recentă.

Mi-l închipuiam la telefon drept un tip grăsuliu, știam că trecuse de 60 de ani și bănuiam că avea o relație mai degrabă cordială decît apropiată cu băutura. L-am întrebat despre ce și cum mi-l imaginam, spunîndu-i că de obicei n-o prea nimeream.

Paul Miron avea un umor teribil, de la care nu se putea abține, deși se stricase cu mai mulți prieteni din cauza asta, căci – mi-a explicat – în exil românii nu acceptă ca și conaționalii să facă bancuri pe seama lor. Paul Miron era de mulți ani profesor universitar de română în RFG. Cîștiga bine, încît se putea duce în vacanță la Paris sau în alte capitale costisitoare, fără să simtă. Prefera Parisul, fiindcă acolo se putea întîlni cu exilații români din toate generațiile, inclusiv a lui, iar la un caz de ceva le plătea consumațiile la cafenea compatrioților aflați în pană financiară sau care-i spuneau că și-au uitat banii acasă.

Paul Miron nu-i credea pe românii din exil care făceau planuri revoluționare despre destinul țărișoarei. Era convins că, dacă se va schimba ceva în România, acel ceva va veni din țară, nu din conversațiile politico-literare ale exilaților. Totuși nu se contrazicea cu ei, în speranța că poate se înșela cu părerile sale despre puterile exilului. Nu s-a supărat cînd a aflat că unii dintre cei cărora le plătea consumația la Paris îl credeau un infiltrat al Securității în Germania, pe el, care plecase din România la puțin timp după 23 august 1944. După revoluție, în schimb, și-a dat și el drumul la gură. Nu i-a luat la tocat pe exilații cu care se conversa la cafenea, ci doar i-a luat peste picior. Și asta cu o anumită nostalgie, dar fără să se abțină de la chestiile umoristice. La București, anecdotele lui păreau curate blasfemii în lumea literară. Mai precis, ceea ce pe mine mă făcea să rîd citindu-i textele, altora din redacția României literare le stîrnea o tristețe preventivă, de teamă să nu fie bănuiți de conivență cu memorialistul. Așa că, după ce rubrica lui a încăput pe alte mîini, i se tot tăiau poantele, de parcă lui Cutzara îi dispăruse umorul. După cîteva numere, Paul Miron mi-a transmis, prin fax, sincerele lui regrete că nu mai poate continua colaborarea cu România literară, înțelegînd că alte persoane din redacție nu-i gustau textele, cap-coadă. Ce era să-i spun? Că în redacție avusese loc o ședință în care mi se spusese că Paul Miron trebuia „redactat cu atenție” ca să nu ne pună în cap exilul literar? După cîteva asemenea atente redactări, memorialistul și-a mutat rubrica la Academia Cațavencu, unde nu l-a mai redactat nimeni, și, brusc, și-a regăsit umorul.

(1295 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.