Home / Film / Despre vinovăție și alți monștri, varianta belgiană

Despre vinovăție și alți monștri, varianta belgiană

Zoom

Doctorița Jenny Davin a avut o zi proastă: pacienți cîtă frunză, cîtă iarbă, dovadă că ecologiștii militanți cam mint cînd vine vorba de pădurea ecuatorială, un subordonat încăpățînat ca un catîr, dar lipsit de personalitatea animalului, și, dacă nu era destul, iată: o nebună sună disperată la ușă, deși consultațiile s-au terminat de mai bine de o oră. Las-o să sune. Să învețe să vină în timp util. De fapt, stai, a sunat o singură dată. Deci sigur nu era o urgență. Vine mîine.

Mîine a venit, dar era singur. Adică nu: era însoțit de doi polițiști, curioși să vadă ce au reținut camerele de supraveghere. Pentru că, întîmplător, tînăra în chestiune a fost găsită. Puțin moartă. Și abandonată cu capul spart într-un șantier. Ce s-a întîmplat nu știe nimeni. Cine e? Nici atît.

De aici începe filmul fraților Dardenne. Un studiu despre vinovăție, îmbrăcat în haina dramei și împopoțonat cu broșe de mister. Copleșită de ideea că e responsabilă de moartea necunoscutei pentru că n-a deschis ușa, Jenny pornește propria anchetă. Umblă prin cartier, își interoghează pacienții, are reflexe de copoi bătrîn (să întrebi în timp ce iei pulsul interlocutorului e un truc simpatic), calcă pe nervi interlopii locali, pare pusă pe fapte justițiare. Din păcate, deși elementele sună promițător, filmul pică în patima stereotipului și insistă să demonstreze că francezii au dreptate cînd spun despre un produs copleșit de mediocritate “treabă belgiană”.

Frații Dardenne au un trecut frumos, luminat cu două Palme d’Or. Și, dat fiind că sînt de-abia sexagenari într-o țară cu spitale occidentale, au și un viitor luminos. Din păcate, n-au prezentul.

La Fille inconnue nu este nici Rosetta (Palme d’Or ’99), nu e L’Enfant (tot Palme d’Or, dar în 2005) și nu se apropie nici pe departe de Le Gamin au vélo (doar Marele Premiu la Cannes în 2011). În cel mai bun caz se apropie de Moartea de plictiseală a domnului Lăzărescu.

Prima dezamăgire e dată de personajul principal, despre care nu e clar dacă e interpretat de Adèle Haenel sau de un mop, gama de emoții manifestate fiind cam tot aia. Da, Vaticanul i-ar fi dat Oscarul pentru cea mai bună statuie care plînge în rol principal, dar Michelangelo ar fi comentat din sală: “Dați-i, mă, o daltă peste gură, să vadă lumea că poate să și rîdă”.

De la un punct încolo, cînd vina a parcurs aproape întregul traseu, te întrebi sincer dacă regizorii au vrut o actriță sau doar un vehicul pentru ideea de pe ecran. Prin comparație, Top Gear știa să scoată mai multă personalitate din mașinile luate în teste.

A doua dezamăgire vine de la povestea în sine: filmul este sufocat de secvențe inutile, lungite, lălăite și, privite retrospectiv, inutile din punct de vedere narativ. Dacă I, Daniel Blake (contracandidatul la Palme d’Or de anul trecut) știa să devieze șarmant de la firul principal, La Fille inconnue nu are nici suplețea, nici imaginația britanicilor. Amănuntele vin după minute de film soporific, unde pare mai degrabă că frații Dardenne se chinuie să umple stahanovist cadrul cu ceva, orice, numai să le iasă numărul de minute.

A treia dezamăgire este pregătită pentru final, unde enigma va fi dezlegată banal, iar singura compensație va fi un val nou de vinovăție, combinat cu un aer de melodramă ieftină. Genul ăla de final de film românesc prost, unde toți o ard penibil pe ecran, în speranța că publicul e destul de fraier să creadă că mascarada aia e artă.

La Fille inconnue. R.: Jean-Pierre Dardenne, Luc Dardenne. Cu: Adèle Haenel, Olivier Bonnaud, Jérémie Renier.

(921 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.