Home / Interviu / DOINA JELA: „Orice criminal își găsește  justificări și circumstanțe atenuante”

DOINA JELA: „Orice criminal își găsește  justificări și circumstanțe atenuante”

Zoom

Jurnalistă și prozatoare, Doina Jela a scris cărți despre crimele comunismului în România, dar și despre pocăința unui torționar care și-a recunoscut vina. Primul ei roman ficțional, Villa Margareta, e mărturia ei, chiar dacă ascunsă sub mai multe măști.

Cristian Teodorescu: Ai scris, documentat, cărți despre victimele comunismului, dar și despre călăii lor. La ce le-au ajutat cărțile tale celor care au făcut pușcărie sau, postum, celor care au murit acolo?

Doina Jela: A trecut atît de mult timp de cînd am  scris ultima carte pe tema aceasta, că aproape nu mă mai simt deloc vinovată că am făcut-o. În general, nu scrii cărți pentru personajele/protagoniștii lor, ci pentru cititorii din prezent și, ideal, pentru cei din viitor. Dar cred că este important ca suferința să-ți fie recunoscută și consemnată.

C.T.: Într-un interviu ai fost întrebată de ce te amesteci tu în tragediile deținuților politici, dacă n-ai avut pe nimeni din familie care să fi suferit din cauza asta.

D.J.: Urîtă întrebare, nu mi-o amintesc. M-am „amestecat”, în tot cazul, fiindcă mi-am trăit toată copilăria și aproape toată tinerețea în comunism și am vrut să știu pe ce lume am trăit și ce era dincolo de aparențele sub care ni s-a înfățișat nouă acea lume. Am de fiecare dată un fior de vagă vinovăție cînd aud ce fericiți au fost unii în comunism. Nu ți-e la îndemînă ideea de fericire cînd lîngă tine cineva suferă. Nici cînd un vecin își bate nevasta, nici cînd se taie porcul de Crăciun în curte. Nici cînd treci pe stradă și vezi o mamă care-și bruftuluiește copilul sau un stăpîn care-și bate cîinele. Darămite în stratul gros de oseminte pe care ne purtăm noi pașii azi, fără să știm pe ce călcăm și nici de ce călcăm așa de  greu și împiedicat.

C.T.: Cum ți se pare că își face treaba Justiția din România față de crimele regimului comunist?

D.J.: Mi se pare că nu și-o face deloc. Mi se pare că fără presiune asupra ei nici o Justiție nu și-ar face treaba, nu doar a noastră. Or, noi nu punem presiune pe nici o instituție și pe nimeni. În ideea că asta-i, în fond, treaba foștilor deținuți politici, a celor care au suferit, care, de altfel, au murit în mare parte.

C.T.: Să lăsăm trecutul în pace, ca să ne vedem de viitor?

D.J.: Rădăcinile viitorului sînt în trecut. Cum zice poetul: „La trecutu-ți mare, mare viitor”. Dacă ne închipuim că trecutul nostru comunist a fost mare, nu avem chiar nici o explicație pentru micimea prezentului. Așa că ar fi bine să vedem cum e cu adevărat acest trecut.

C.T.: Justiție sau hai să nu ne mai legăm de bătrînii criminali pensionari ai comunismului?

D.J.: Avem un model de atitudine adecvată în această privință, al unei comunități ultragiate în istorie și care nu este deloc condescendentă cu bătrînii criminali. Papon a fost judecat la 90 de ani, la presiunile instituțiilor și organizațiilor evreiești de supraviețuitori ai Holocaustului, și grație receptivității la aceste presiuni în țări mai sănătoase ca a noastră. Lamentările lui Vișinescu, bătrîn, că și-ar dori să moară în patul lui, mă revoltă. Iuliu Maniu nu și-a dorit să moară în patul lui? Și el nu ucisese pe nimeni. La fel Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, la fel atîtea mii, zeci de mii de oameni putrezind în închisorile gestionate de unii ca Vișinescu sau chiar de el.

C.T.: De ce sîntem azi așa cum sîntem, de nu știm, chipurile, de unde ni se trage?

D.J.: Cel mai cinstit ar fi să-ți spun că tema este prea vastă și prea complicată pentru mine. N-am lucruri noi de spus la tema asta. Ca și în comunism, cînd viața cotidiană a celor mai mulți dintre noi se reducea la procurarea hranei zilnice și satisfacțiile ne erau legate exclusiv de acest gen de mici izbînzi, și azi incapacitatea noastră de a ne pune întrebarea pe care o pui tu acum este legată de prioritatea nevoilor primare, la fel de greu de satisfăcut pînă la capăt. Cine are ce pune zilnic pe masă vrea doar să pună mai mult și mai bun. Cine are cu ce-și petrece o modestă vacanță vrea una mai scumpă și mai moțată. Și tot așa. N-aș zice că nu sîntem o comunitate conștientă de sine, dar sîntem totuși extrem de atomizați, parohiali și individualiști. Mai există și un sentiment general de neputință în fața unor probleme cît casa, a căror rezolvare nu știi de unde s-o începi. Eu aș începe de la școală. Dar guvernanții noștri nu vor să înceapă de la școală, fiindcă o națiune școlită nu i-ar suporta pe nici unul dintre ei nici o singură zi.

C.T.: De ce nu ne mai pasă de tragediile prin care au trecut chiar bunicii și părinții noștri?

D.J.: În parte, pentru că părinții și bunicii nu ni le-au povestit la timp. La noi, „acasă s-a vorbit în șoaptă”. Așa s-a transmis trecutul. Totuși, în lumea în care mă mișc eu nu simt această nepăsare. Și am să-ți amintesc ce spunea un mare și necunoscut scriitor, G.W. Sebalt, că vreme de douăzeci de ani, în Germania post-nazistă, intelectualii au fost ocupați să se justifice, abia pe urmă au vrut și să înțeleagă ce s-a întîmplat, de fapt. La fel, pînă la Eichmann la Ierusalim, din 1960, al lui Arendt, care a și supărat pe mulți prieteni ai ei evrei, nu s-a prea vorbit despre Holocaust.

C.T.: Scrii mai ales cărți non-ficționale. Cum e cînd intri și în domeniul ficțiunii, atît cît intri, ca în Villa Margareta, romanul tău?

D.J.: Este și  nespus de bine, și este și neliniștitor. Nu mai ai meterezele, reperele, traseele clare fixate de document. Dar trebuie să-ți spun că am așteptat ani mulți răgazul de a intra în deșertul ăsta cu nisipuri mișcătoare care e ficțiunea. A trebuit să termin cu obligația de a scrie acele cărți non-ficționale ca să mă apuc să-mi scriu propriile mele povești. E drept și că experiența dobîndită în acele construcții meșteșugite din materiale luate din realitatea cea mai reală m-a ajutat foarte mult. Altfel aș fi scris Villa Margareta acum douăzeci de ani, cînd am început-o și am abandonat-o ca să scriu Cazul Nichita Dumitru, și apoi iar am reluat-o și abandonat-o ca să scriu Această dragoste care ne leagă, și iar am reluat-o și abandonat-o cînd a venit la mine torționarul pocăit și a spus că vrea să-mi mărturisească ororile pe care le-a comis, și cînd am scris, în fine, Afacerea Meditația Transcendentală, la fel, la cerere. Cu siguranță că Villa Margareta ar fi fost o altfel de carte, ca să nu zic că tare mă tem că ar fi fost o carte oarecare. Așa, știu bine că nu este oarecare, este în tot cazul importantă pentru mine, purtam în mine acele povești (și poze!) și trebuia, chiar dacă puse sub o sută de măști, să le leg și să le dau drumul în lume.

C.T.: Crezi în vina mărturisită?

D.J.: Oh, da. Milan Kundera spunea că Raskolnikov nu mai e posibil după cele două războaie mondiale. După Auschwitz, Katyn, Pitești e greu de crezut că mai este posibilă mustrarea de cuget, adică neputința de a dormi cu capul pe perna ta fiindcă vezi chipul sau chipurile victimelor ucise. Cum s-a întîmplat cu fostul torționar de care am vorbit mai sus. Care a vrut să se mărturisească pentru ca toată lumea să știe, să-l condamne și să-și primească pedeapsa meritată aici pe pămînt. Omul acela, am să spun poate un lucru care o să te revolte, era mai viu decît era în acel moment societatea românească, cvasi-indiferentă la mărturia lui. Omul acela renăștea mărturisindu-se și, de altfel, nu mai era, uman vorbind, un criminal, de-aia am intitulat cartea Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar. Societatea, în ansamblu, n-a găsit energia să ia act de mărturia lui. Și să conchidă că da, comunismul a fost rău. Sigur că-mi fac uneori iluzia că instituțiile s-au mișcat ulterior cît de cît, aducînd în fața legii cîte un Ficior, cîte un Vișinescu, cîte un Enoiu sau Gheorghe Crăciun și în urma valurilor făcute de noi, ăștia care nu lăsăm lumea să doarmă. Nimic nu se pierde în natură, știi?

C.T.: Cum ți se pare apărarea celor care spun că n-au făcut decît să execute ordine în lagărele de concentrare?

D.J.: Orice criminal își găsește  justificări și circumstanțe atenuante, treaba Justiției este să cîntărească aceste circumstanțe atenuante și să pedepsească, totuși, crima. Sigur, atunci cînd execuți ordine criminale, cîntărești între a te da tu morții și a da morții pe un semen al tău sau pe mai mulți. Nu știm, în realitate, nici unul dintre noi cum am fi procedat într-o asemenea situație. Totuși, cele mai multe crime s-au comis din exces de zel și viciu, din păcate. Cu plăcere și satisfacție. Vezi filmul recent al lui Radu Jude, în care un fost soldat mărturisește, într-o discuție la frizer, că „și-a săturat ficații” cu cîți evrei a ucis. Ferească-ne Dumnezeu de asemenea demențe colective.

C.T.: Cînd se va normaliza și în profunzime România?

D.J.: Cînd deliberarea dinaintea faptei și teama de lege vor deveni un exercițiu cotidian, ca spălatul pe dinți. Dar și pentru spălatul pe dinți e nevoie de timp. Buna mea mamă zice mereu: numai război să nu fie. Adică să mai avem un răgaz înainte de a redeveni, pentru cine știe cîți ani, fiare. Nazismul și comunismul au fost pregătite de banalizarea morții, a crimei, a măcelului în primul război, nu? Altfel, în timp de pace, normalizarea de care vorbești e o chestiune de fermitate a Justiției. Care nu funcționează de la sine. Eu cred că încet-încet, prin oamenii care pleacă și se întorc, fiindcă se vor întoarce, prin acești adevărați vectori de schimbare, ai oamenilor duși la muncă sau la studii în străinătate, lucrurile se vor schimba și la noi. Chiar dacă ei nu se întorc, părinții lor, frații lor se duc acolo, văd și devin exigenți cînd se întorc acasă. Pe de altă parte, dacă te uiți în jur, în Turcia, Rusia, Ucraina, Polonia, Ungaria, Statele Unite etc., îți poți zice și că lumea nu este peste tot cu mult mai inteligentă, mai responsabilă, mai înțeleaptă și că în multe locuri se joacă cu focul chiar mai nebunește decît ne jucăm noi aici, în țara asta mai adormită, mai nereactivă, așa cum e ea. Dacă vom fi lăsați în pace, ne vom schimba în bine, asta e sigur.

(1276 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Tags: