Home / Interviu / DORU COSTEA: „M-am îndrăgostit de avocatură datorită unor oameni extraordinari, foști magistrați, ce făcuseră pușcărie politică”

DORU COSTEA: „M-am îndrăgostit de avocatură datorită unor oameni extraordinari, foști magistrați, ce făcuseră pușcărie politică”

Zoom

E avocatul care a cîștigat cîteva sute de procese ca apărător al gazetarilor, pe care i-a apărat și pro bono. L-a dovedit și pe Traian Băsescu, pe atunci președintele României, în procesul lui cu jurnalistul Cristian Oprea. Doru Costea e și gazetar, de unde, poate, și slăbiciunea lui pentru cauzele confraților. Cu el poți sta de vorbă nu numai despre drept, ci și despre literatură și filosofie. în buna tradiție a avocaților de pe vremuri.

Cristian Teodorescu: Te-ai făcut avocat sub comuniști. De ce nu ți-a plăcut să ajungi procuror sau judecător nici după 1990?

Doru Costea: Sistemul de atunci funcționa pe bază de repartiție la terminarea facultății. Erau doar trei facultăți de drept în țară, iar repartițiile se făceau în functie de media finală a celor patru ani și de nota la licență. Îți alegeai postul în funcție de media finală, în ordine descrescătoare. Normal că eram interesați să avem note mari ca să ne putem alege un loc mai aproape de casă (era o expresie pe atunci: să ajungi judecător la Dîlga sau unde se agață harta în cui). Singurii care se puteau transfera mai ușor erau avocații, pentru că erau considerați un soi de organizație obștească. În promoția mea, au fost doar șase posturi de avocat la 350 de absolvenți pe toată țara și am reușit să prind penultimul post de avocat, la Călărași, unde am și făcut stagiatura. Am avut acolo șansa să mă îndrăgostesc de avocatură datorită unor oameni extraordinari, foști magistrați, ce făcuseră pușcărie politică și fuseseră aruncați către pensie în avocatură. Erau oameni cu doctoratul la Paris și de la care am descoperit farmecul autorilor francezi, al principiilor dreptului, desigur aplicat ridicolei proprietăți private comuniste. Din acel moment, am decis că voi rămîne avocat.

C.T.: Cum e să îmbraci roba de avocat azi, în România, în meciurile de la tribunal?

D.C.: Sincer, lucrurile au evoluat destul de mult în bine, dacă e să mă gîndesc la condiții. Ca să îți dau numai un exemplu picant, în vremea lui Ceaușescu, nu aveam nici măcar codurile esențiale la dispoziție. În instanță, dacă lăsai Codul Civil pe bancă și mergeai pînă în fața judecătorului să depui o hîrtie, la întoarcere nu mai găseai codul… Prin urmare, roba de avocat azi este, pentru mine, o formă căreia îi lipsește, totuși, conținutul meritat. Să îți dau un exemplu: ești nevoit să îți ții dosarele în brațe, ai să vezi des în instanțe avocați adunați ciopor în jurul pupitrului de biserică cu care este dotată sala și care este conceput de arhitecții instanțelor ca fiind îndestulător pentru avocați. De fapt, e vorba de respectul datorat profesiei și care începe de la modul în care este conceput mobilierul în sala de judecată. Cînd ceilalți colegi pledează, tu ești nevoit să stai în picioare, în timp ce procurorul stă comod, așezat la biroul lui, la dreapta judecătorilor. Ai puține posibilități de a dezvolta argumentele într-o pledoarie propriu-zisă pentru că, la 60-70 de dosare în ziua respectivă, este greu de presupus că cineva mai are răbdarea necesară să asculte. E, însă, o provocare pentru un avocat pledant, cum îmi place să mă consider. O provocare la concizie, claritate, coerență, spontaneitate, umor, elemente care vin să fixeze în mintea judecătorului prezența ta profesională. Unii confundă, și rău fac, pledoaria cu lectura sonoră a concluziilor scrise.

C.T.: De cînd tot îi aperi pe unul și pe altul prin tribunalele patriei, care e cea mai tare victorie a ta ca avocat?

D.C.: Atunci cînd am reușit să conving instanța, nu prin note scrise, ci prin pledoarii scurte, acide și la obiect. O să rîzi, dar cea mai mare satisfacție pe care ți-o poate da profesia este ca judecătorul să se pronunțe pe loc pe o excepție sau pe un incident procedural, în favoarea ta, și în mod evident ca urmare a pledoariei tale. Pentru un avocat, victoria este, întîi de toate, asupra lui însuși și e dată de măsura în care reușește să concentreze argumentele esențiale într-un timp limitat. Am spus să concentreze, nu să comprime. În rest, cred că toate victoriile obținute în cele peste 500 de dosare cu Cațavencii (fostă Academia Cațavencu) au fost și printre cele mai plăcute. Pe cele tari, cum spui, nu ți le pot spune din motive lesne de bănuit.

C.T.: Cineva, persoană importantă, mi-a spus că procurorii și-au ales o meserie urîtă. La noi, meseria de procuror e urîtă sau trecutul ei comunist?

D.C.: E o meserie grea. Presupune multă răspundere și o conștiință deosebită. E evident că este urîtă de către oameni, așa cum „urăști” orice fel de autoritate, iar procurorii nu fac excepție. Ideea că el te poate trimite la închisoare naște, în mod firesc, o teamă amestecată cu repulsie. E nejustificată. Pînă la urmă, omul ăla te apără (sau ar trebui) să te apere de hoți. O să ți se pară ciudat ce-ți spun acum, dar, pe vremea comunismului, am văzut un procuror de ședință la Tribunalul Suprem (actuala Curte de Casație) putînd da și concluzii în favoarea inculpatului. Destul de rare sînt situațiile similare astăzi.

C.T.: Cum stăm azi cu Justiția, e oarbă, e chioară sau ascultă de ceea ce i se spune?

D.C.: Istrate Micescu spunea că Justiția e legată la ochi nu pentru că e oarba, ci pentru că trebuie să vadă idei și nu oameni. Din păcate, e și chioară cîteodată, și asta se datorează în mare parte sistemului de învățămînt juridic cu examene de tip grilă în care creativitatea, principiile, ca și înțelegerea fenomenului juridic, sînt înlocuite cu căsuța salvatoare din grilă, bifată corespunzător.

C.T.: Avocatul trebuie să fie doar un cunoscător al legilor sau să mai aibă și oarece cultură generală?

D.C.: Ca împătimit al pledoariei, răspunsul e limpede: o solidă cultură generală și o bună cunoaștere a principiilor de drept. Legile/legislația se schimbă, principiile nu. Trebuie să știi să „citești” un text de lege în cheia potrivită. Aici sînt, cum bine observa cineva, în materie de muzică, două categorii: muzicieni și muzicanți.

C.T.: De ce sînt legile de la noi atît de ciudat formulate, că și dacă ești om cinstit poți fi băgat la vreun delict de care habar n-aveai?

D.C.: E vorba de interpretare, pe de o parte, iar pe de altă parte, de lipsa de cultură juridică a legiuitorilor. Haosul ăsta este omniprezent. Profesorul Tanoviceanu spunea că echivocul în forme e sămînța fertilă a abuzului în fond.

C.T.: Cum e cu imparțialitatea judecătorilor?

D.C.: Habar n-am. Am cunoscut judecători competenți și pasionați, după cum am cunoscut și judecători plictisiți și aroganți. Cred că imparțialitatea de care vorbești e mai degrabă superficialitate (fără a generaliza, desigur). Pe de altă parte, nu poți să nu vezi că volumul uriaș de muncă obligă judecătorul la un parcurs destul de greu pînă la pronunțarea unei hotărîri definitive.

C.T.: Dar cu „procesele politice” despre care vorbesc politicienii cînd ajung la un caz de ceva?

D.C.: N-am crezut niciodată în ele. Singurul lucru în care cred și pe care l-am constatat este că fiecare moment politic generează un număr surprinzător de cauze, letale juridic, în rîndurile Opoziției. Desigur, poate fi o concidență. Probabil de aici frustrarea politicienilor trimiși în judecată. În orice caz, mediatizarea excesivă, am spus-o dintotdeauna, face rău Justiției. Nu reușim să scăpăm de spectacol. O Justiție eficientă e tăcută și nu circ.

C.T.: Un avocat mi-a spus că, față de ceea ce se întîmplă în ultimii ani, s-ar putea să ajungem o țară de judecători, avocați și de împricinați. Așa să fie?

D.C.: E foarte probabil. Sentimentul de nedreptate este larg răspîndit. La asta se adaugă o legislație confuză, modificări legislative cu care nici măcar profesioniștii nu mai pot ține pasul și care duc la soluții, cum le spun eu, adevărate năzbîtii juridice, care izbutesc să nemulțumească pe toată lumea. Desigur, iar nu generalizez. Aș mai adăuga și durata proceselor (sînt dosare care au mai mult de zece ani pe rolul instanțelor), așa încît e lesne de imaginat acumularea de frustări.

C.T.: Mai trebuie să fie monitorizată România cu MCV-ul sau Europa suflă și-n iaurt în ceea ce ne privește?

D.C.: Da, cred asta, deși o să supăr foarte multă lume. Mai cred, deopotrivă, că ar trebui ca monitorizarea să aibă în vedere și modul de formare profesională, ca și criteriile de promovare în funcții. Nu cred că e normal să devii judecător, de exemplu, fără să fi parcurs în prealabil un stadiu de cîțiva ani în avocatură, așa cum se întîmplă, spre exemplu, în Statele Unite, Suedia etc.. Modul de formare profesională, ca și competența profesională, de altfel, nu pot rămîne unice criterii la dobîndirea calității de magistrat. La toate acestea trebuie să se adauge o experiență de viață care să umple de sens această competență.

C.T.: Să mai construim pușcării sau să le mai golim pe cele existente?

D.C.: Da, să mai construim pușcării, dar deopotrivă, să facem în așa fel încît cei care ajung acolo să treacă printr-un proces în care toate garanțiile normale, firești într-o țară civilizată să îi fie respectate. La asta mai avem de lucrat.

(1296 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.