Home / Ancheta / Dureroasa reevaluare a trecutului recent

Dureroasa reevaluare a trecutului recent

Zoom

Trăim, din decembrie 1989, cu câteva repere pe care am vrea să nu ni le zdruncine nimeni. Nu pentru că am iubi minciuna sau am dori, neapărat, să ni se ascundă adevăruri dureroase. Dar, pentru stabilitatea noastră emoțională, ca popor, încă mai avem nevoie de niște puncte fixe și necontroversate de care să ne agățăm atunci când amețeala cotidiană încearcă să ne pună la pământ. După o întunecată perioadă pe care nu mai vrem să ne-o amintim decât în cheia memoriilor mărunte și pline de duioasă nostalgie, după ce ne-am șters din minte frigul, foamea și teroarea – exact în ordinea asta – pentru a le înlocui cu gustul “Eugeniei”, amintirea bomboanelor cubaneze și răcoritorul Brifcor, am început să acceptăm noi simboluri și să ascultăm proaspeți lideri. Am îmbrățișat frumuseți și prețuri noi, refuzând chiar să ne și gândim c-ar putea fi iscate din bube, mucegaiuri și noroi. Ne amăgim, de aproape 28 de ani, pentru că vrem să ne amăgim, pentru că suntem sătui de povestiri fără happy-end și de Feți-Frumoși care se dovedesc a fi banali lotri de drumul mare. De fiecare dată când informația seacă, nefiltrată emoțional, ni se înfățișează în toată nuditatea ei crudă, întoarcem capul. Parte din refuzul de a accepta realitatea, parte pentru a nu se vedea că noi, ditamai națiunea matură, cu democrație și economie de piață funcționale, am fi în stare să plângem. De ciudă și neputință.

Știm astăzi despre decembrie 1989

mult mai puțin decât am vrea să știm, dar mult mai mult decât am vrea să credem. Pentru cei mai mulți dintre noi, lovitura de stat merge fără probleme mână-n mână cu revoluția. Nu se exclud, ci doar se completează. Atâta vreme cât, în timpul vieților noastre, componenta revoluționară va prevala, ne vom simți împăcați. E greu să acceptăm, fie și după atâta vreme, că am fi putut fi manipulați într-un mod ordinar. Avem nevoie de naivitatea acelor zile pentru a nu ne da compulsiv cu capul de toți pereții. E una dintre manipulările acelea triste din istoria noastră care s-a soldat cu vărsare abundentă de sânge. Fie doar și pentru a nu-i întrista post-mortem pe cei dispăruți atunci și tot ne încăpățânăm să credem că lovitura de stat a fost doar scânteia și că decisive au fost jertfa și determinarea colective. Nu, n-au fost, dar asta rămâne între noi. Părem a spune că ne-o fi prieten adevărul, dar mai prietenă ne este sănătatea noastră mintală.

Poate de aia

suntem atât de îngăduitori cu dosarele revoluției. Urmașii victimelor nu știu nici azi cine le-a omorât părinții sau copiii, dar sunt singurii care se mai agită altfel decât la nivel declarativ pentru a afla adevărul. Deși n-ar trebui, noi, ceilalți, am vrea să o lăsăm încurcată. Avem nevoie de acel moment zero în istoria noastră recentă și ne place să credem că el chiar s-a petrecut în decembrie 1989. Știm că nu este, de fapt, așa, dar nu ne pasă. E greu să accepți că trebuie să-ți ștergi pur și simplu 27 de ani din viață, să-ți reevaluezi speranțele, să recunoști că totul se bazează pe o imensă minciună. Așa că mai bine lasă…

Dar poate devenim mai puțin îngăduitori cu ceea ce s-a petrecut în prima jumătate a lui 1990. Ne ajută și procurorii, împinși de la spate de către CEDO. De ce o fac ritual și festivistic, doar cu ocazia zilelor comemorative de 13-15 iunie, e greu de înțeles. De parcă dosarele mineriadei din iunie ’90 n-ar putea fi scoase la lumină decât în acele zile ale anului, de parcă trimiterile în judecată nu s-ar putea face decât atunci. De parcă, dacă nu-i trimiți pe acuzați în fața judecătorilor fix în intervalul 13-15 iunie, ai rata alinierea favorabilă a planetelor și ai risca să pierzi procesul.

Știm, astăzi, despre Piața Universității,

din nou, mai mult decât am vrea să știm. Dar, de data asta, nu mai putem să ne facem că nu vedem.

Știm, de exemplu, că omul pe care îl idolatriza toată lumea prezentă seară de seară sub balconul de la Geografie era un meschin colaborator al Securității, un turnător, un om al poliției politice. Pentru că, dincolo de chițibușurile legislației, Securitatea asta a fost: poliție politică. Nu poți să fi colaborat cu Securitatea altfel decât ca poliție politică, căci în organigrama Securității nu existau componente de poliție a modei, de exemplu.

Mai știm că în spatele acestui turnător stătea un ofițer al Securității, chiar dacă unii vor spune că serviciile de informații ale armatei comuniste nu erau chiar “Securitatea”.

Știm, privind lucid în urmă, că, de bunăvoie, am reluat ca oameni liberi ritualurile cultului personalității și obiceiurile odiosului instrument de propagandă care a fost Cenaclul “Flacăra”. Știm că, simțindu-ne liberi și neatârnați, am acceptat, totuși, să ni se comande, prin portavoce sau microfon, când să îngenunchiem, când să scandăm, când să aplaudăm, când să huiduim. Vechile obiceiuri mor greu. Chiar și azi, dacă ne plasezi în față o scenă, un microfon, o portavoce și un agitator, suntem dispuși să ne negăm individualitatea pentru ca, în numele unei cauze drepte, să fim turmă.

Dar creștem, ne maturizăm

și începem să acceptăm că icoana cu sfinții Pieței e plină de crăpături. Iar procurorii scot de-abia acum, cu țârâita, informații pe care, nu știm de ce, ni le ascund de cel puțin 18 ani.

Adrian Sârbu a fost audiat prima dată în dosarul mineriadei din iunie 1989 încă din data de 26 martie 1999. A mai fost audiat în 2000 și în 2005. Ca martor. Săptămâna trecută am aflat (poate că ne scăpase aspectul ăsta) că, de fapt, este inculpat.

Pare imposibil, dar procurorii spun că au dovezi. Culmea e că aceleași informații le aveau procurorii și acum 12 ani, și acum 17, și acum 18.

Ani de zile, imaginarul colectiv a pus transportarea minerilor în cârca lui Traian Băsescu. Datele din rechizitoriul mineriadei spun altceva. Spun că, de fapt, cel care s-a ocupat de aducerea minerilor în București este Adrian Sârbu. Și nu în grabă, în seara zilei de 13 iunie, când democrația originală era amenințată fățiș, ci încă de pe 11-12 iunie, când s-a pus la cale amenințarea fățișă a democrației originale.

Știm de la judecătorii CEDO

că în iunie 1990 a avut loc o represiune sângeroasă înfăptuită de către stat împotriva propriilor cetățeni. Acestei constatări a CEDO îi datorăm și redeschiderea dosarelor mineriadei, care, altfel, ar fi zăcut pline de praf pe culoarul spre crematoriu.

Și tot deciziei acestor judecători ai CEDO îi datorăm valul de informații resuscitate despre rolul lui Adrian Sârbu în masacrele acelei veri, în care clasa muncitoare și Securitatea s-au răcorit cu sânge.

Am atribuit, peste două decenii, revitalizarea discursului despre pericolul legionar lui Ion Iliescu. De fapt, cel care a scris comunicatul citit la TVR pe 13 iunie și în care, în numele Guvernului și al Președinției, se vorbea despre legionari și lovituri de stat este Adrian Sârbu.

Adrian Sârbu, artizanul de mai târziu al gândirii libere marca PRO TV, Adrian Sârbu, exponentul libertății totale de expresie, Adrian Sârbu, omul democrație, omul anticomunism, nu este altceva decât încă un torționar sângeros de tip nou. Nu știm cât preț să punem pe declarația lui V.A. Stănculescu, conform căreia Adrian Sârbu ar fi cerut 20 de kilograme de trotil pentru a-i arunca în stradă pe oamenii din Piața Universității. Trebuie, cumva, dovedită sau infirmată veridicitatea acestei acuzații. Dar restul nu mai sunt doar denunțuri, sunt informații venite din mai multe surse, informații obținute sub jurământ. Informații pe care Adrian Sârbu nici măcar nu s-a chinuit să le nege plauzibil.

Aflăm acum,

după fix 27 de ani de la evenimente, că am luat lumină și am acceptat lecții de democrație de la un criminal pe care statul l-a răsplătit în mod repetat, scutindu-l de datorii. Doare. Dar vom înghiți în sec, vom ingurgita ditamai gălușca și, cu puțin noroc, vom rescrie mai aproape de adevăr istoria recentă. E doar începutul unui tratament care ne poate duce fie spre însănătoșire și o lungă convalescență, fie spre totală sminteală. Ce ne va face mai fericiți e încă greu de spus.

(939 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.