Atunci când ministrul Comunicațiilor, Marius Bostan, a spus că învățământul n-ar trebui să mai fie gratuit, a vorbit ca propria lui caricatură. Asta e genul ăla de idee extremă pe care-o aduci în discuție doar ca adversar al ei, ca să ataci principiul și să arăți cât de ridicol e. E ca și cum ai spune: ”Bine, mă, atunci privatizează tot, și serviciile medicale de urgență, și educația, și tot! Să meargă la școală doar cine plătește o sumă de bani special pentru asta”.
Ca om de dreapta, era oarecum firesc ca Bostan
să susțină soluțiile private, rezolvările individuale, cu bani scoși din buzunar și prin jocul pieței libere. Ce ar face, totuși, numai o caricatură ar fi să vină cu o soluție similară și-n educație. El a propus, în treacăt, ca părinții să nu-și mai trimită copiii la școală gratis, ci să plătească lunar 100 de lei, ”nu mult, ceva simbolic, dar să simtă că nu e gratis” (Bostan într-un interviu pentru Agerpres). Ideea e să-i transformi pe părinți în niște consumatori exigenți, care să nu mai considere educația o chestie pe care au primit-o pe degeaba și în privința căreia nu poți să fii critic.
Suprinde, în primul rând, scopul taxei. Nu e neapărat pentru a finanța sistemul de învățământ, o chestie oarecum de înțeles în logica defectă a privatizării totale. Ideea e să-i faci mai exigenți pe consumatori. Să-i scoți din resemnarea pe care-o au atunci când primesc un serviciu gratuit și să-i faci să pună presiune pe sistemul de învățământ.
Asta e ca și cum un părinte nemulțumit ar avea mai multă influență asupra sistemului
decât un ministru nemulțumit. Ca și cum un meșter, în loc să-și facă treaba ca lumea, i-ar spune clientului să-l scuture tare dacă nu-i mulțumit de munca lui, deoarece doar așa poate lucra cum trebuie.
La fel ca dresura de animale, ideea lui Bostan presupune costuri prea mari pentru cât de modest și limitat e scopul. Niciodată nu-i bine să bați și să traumatizezi o maimuță, dar atunci când vrei doar s-o înveți să meargă pe bicicletă spre deliciul spectatorilor de circ e clar că faci risipă de brutalitate pentru o chestie derizorie.
Învățământul și piața liberă
În general, piața e un mecanism bun. Fără piață liberă și inițiativa privată, n-ar exista supermarket-uri pline de mărfuri ambalate atractiv și nici gadget-uri de care n-am fi crezut că avem nevoie. Prin sistemul ei de motivații și recompense, piața mobilizează creativitatea și inteligența dispersate în societate și le pune la lucru în folosul tuturor, în feluri misterioase pe care unii au preferat să le numească, anatomic, mâna invizibilă.
Doar că piața nu depinde doar de structura ei descentralizată și de caracterul ei spontan. Mai are nevoie și de un individ care să acționeze în cadrul acestei structuri. Nu poți să ai o piață liberă în care caii să facă tranzacții între ei, pentru că în cazul cailor nu ai ce resurse de creativitate să mobilizezi.
Succesul pieței depinde, prin urmare, de calitățile individuale ale persoanelor pe care le coordonează spontan. Din cauza asta, educația, mai ales cea de bază, obligatorie, nu poată să fie ca un produs al pieței. E mai degrabă ca un element anterior, care face posibilă piața.
Poți să ai pretenții de la piața liberă abia după ce te-ai asigurat că indivizii care acționează în cadrul ei au primit educația necesară și fac alegeri în cunoștință de cauză, că au niște resurse de cunoaștere și creativitate pe care piața le poate mobiliza.
Apoi, mai e felul în care funcționează recompensele în cadrul pieței.
În general, reacția pieței la produsul pe care îl propui e suficient de rapidă ca tu să te poți corecta și să vii pe urmă cu ceva mai bun. Dacă faci biciclete proaste, o să înțelegi asta din reacția cumpărătorilor și-o să le îmbunătățești. Dacă bicicletele tale sunt prea scumpe, o să vezi că nu mai ții pasul cu competiția și-o să-ți eficientizezi producția, astfel încât să scoți un produs mai ieftin.
Educația nu intră în logica asta, pentru că feedback-ul vine prea târziu. Atunci când vezi pe pielea ta urmările unei educații deficitare, nu prea mai ai ce să faci. Viața e prea scurtă ca să te îmbunătățești, ca produs.
Evident, accesul la educație e un drept elementar, care trebuie asigurat fără a recurge la argumentul eficienței. Doar că învățământul pe bani e o idee proastă chiar și în logica pieței. Nu doar stânga trebuie să-i ceară demisia lui Bostan, ci și dreapta capitalismului și-a comerțului liber.
ce e gratis nu pretuiesti.