Home / Interviu / EMANUEL PÂRVU: „Viața e prea scurtă ca s-o pierzi așteptînd. Mai bine pui mîna și faci!”

EMANUEL PÂRVU: „Viața e prea scurtă ca s-o pierzi așteptînd. Mai bine pui mîna și faci!”

Zoom

Actor de teatru și de film, Emanuel Pârvu a făcut și regie de teatru, cu succes. Apoi a trecut la regie de film, cu și mai mare succes. A devenit, de nevoie, propriul său scenarist. Pentru filmul recent premiat la Sarajevo nu a avut finanțare de la stat, ci de la cei care au crezut în el.

Cristian Teodorescu: Filmul tău, Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, a luat premiul pentru regie, premiul pentru cel mai bun actor (Șerban Pavlu) la festivalul de la Sarajevo și a fost nominalizat și la premiul pentru cel mai bun film. Sperai? Bănuiai? Te așteptai?

Emanuel Pârvu: Cred că de sperat, speră oricine se apucă de făcut film. În primul rînd speră să facă un film bun. Speră că îl va aprecia cineva, apoi speră că munca lui și a celorlalți va fi recunoscută – de o competență în domeniu (și aici mă refer la festivaluri de prestigiu) și/sau de public. Din păcate, în România e din ce în ce mai greu să ai și capra și varza. De bănuit, începi să bănuiești după ce vezi reacții. Fie că ele vin de la spectatori avizați, fie că vin de la critici sau pur și simplu din sală – la premiera mondială. Evident, bănuiala nu exclude în continuare speranța. Iar de așteptat, nu, nu cred că ne așteptam. A fost o muncă multă și grea. Au fost filmări grele, în frig, în condiții nu tocmai prietenoase. Au fost numai filmări în deplasare, am avut multe filmări de noapte, pe munte, iarna. Nu te poți gîndi la asta cînd filmezi. Pentru noi, selecția în sine a fost ca un premiu. Să fii printre filmele selecționate în competiția oficială era deja o mare realizare. Dar în mod sigur ne doream să reușim să facem un film bun. Diferența de la o poveste bună la un scenariu bun e foarte mare, de la un scenariu bun la un film bun e și mai mare. Sînt multe necunoscute și multe variabile implicate în acest demers, filmul fiind o chestiune colectivă. Povestea, scenariul, actorii, estetica, echipa, montajul, sunetul, muzica, promovarea, toate ingredientele astea trebuie să funcționeze împreună și mai ales să funcționeze bine.

Echipa de actori, începînd cu Șerban Pavlu, Ana Radu, Florin Zamfirescu, Adrian Titieni, Vlad Corbeanu, Costin Dogioiu, Costel Cașcaval, Radu Zetu, Dan Aștilean, Lucian Ifrim, Ioana Abur, Mihai Dinvale, Rodica Negrea, Radu Gabriel, Șerban Puiu, imaginea lui Silviu Stavilă, montajul lui Ștefan Pârlog, muzica lui Mihai Pocorschi, sunetul lui Dragoș Știrbu și Sorin Neagu, scenografia Cezarei Armașu și greutatea producției dusă în spate de Miruna Berescu, împreună cu Domnica Predoiu și Cătălin Dobre, la noi, mulțumim lui Dumnezeu, toate astea au funcționat în echipă.

C.T.: Care e preistoria acestui film?

E.P.: Povestea filmului începe acum vreo patru ani. M-am întrebat, probabil la fel de des ca alți oameni, care sînt diferențele în iubirea pentru copii. Care este diferența atunci cînd ai un copil care este sînge din sîngele tău, cum îl iubești, în ce și în cîte forme, care este diferența cînd adopți un copil, cum îl iubești și care este diferența cînd ai un copil în asistență maternală. Am ales să tratez ultima parte. Văzînd tot felul de cazuri, de întîmplări, auzind și văzînd tot felul de povești cu acești copii, m-a preocupat subiectul și m-am apucat de scris. Am avut și sub observație un caz mai personal al unui copil luat în asistență maternală și așa am avut acces la discuții mai profunde, la sentimente mai clare, la întîmplări mai concrete.

C.T.: Aud că ai finanțat filmul din banii tăi.

E.P.: E puțin impropriu spus. L-am finanțat din banii producătorului Miruna Berescu, din banii mamei mele, din banii co-producătorilor Dan Chișu și Dorin Mirea și din banii co-finanțatorilor care au vrut să se implice în acest proiect. Din banii noștri. Adică nu am avut surse de finanțare de la stat. După un proiect cîștigător CNC pe care l-am returnat din pricina banilor alocați (probabil cea mai mică finanțare acordată vreodată), am hotărît că poate e bine să încerc și așa. Și mă bucur că am avut lîngă mine oameni care au pus umărul la acest lucru.

C.T.: Ai jucat în mai multe filme pînă acum, inclusiv în două dintre filmele lui Cristian Mungiu. Cum ai devenit actor?

E.P.: Nici eu nu îmi dau seama exact. Cred că e ceva ce simți la un moment dat. M-am lăsat de prima facultate de care mă apucasem pentru că așa am simțit. E un lux să-ți poți permite să faci ce simți. Barierele autocenzurii sau ale cenzurii conjuncturale sînt foarte mari. Probabil îți trebuie o doză de nebunie. Sau una de încredere. Și în mod sigur una mare de noroc. Eu am avut noroc. Cu un singur amendament. Am muncit de mi s-au umflat picioarele, mi-a căzut părul, am dezvoltat psoriazis, nu am dormit ani de zile adunați și nu am încercat niciodată să-mi păcălesc meseria. Astea au formele mele de a-mi proteja norocul. Și norocul a venit. În primul rînd prin oamenii pe care i-am întîlnit în această viață.

C.T.: Care e rolul care ți-a plăcut cel mai mult?

E.P.: Nu îmi dau seama. Cred că toate. Mai puțin alea pe care le-am făcut din datorie sau din nevoie. Conjunctural au fost roluri pe care le-am acceptat pentru bani, atîta timp cît nu îmi aduceau un prejudiciu major. Și au fost și roluri pe care le-am acceptat pur și simplu pentru a putea fi în preajma unor mari regizori, cum a fost cazul lui Liviu Ciulei. Rolurile în sine nu îmi aduceau satisfacție, dar lucrurile pe care le învățam de la partenerii de scenă (Victor Rebengiuc sau Marcel Iureș), lucrurile pe care le învățam de la ei, lucrînd în același spectacol, depășeau interesul asupra rolurilor mele. În film nu pot să pun problema așa.

C.T.: Cum e Cristian Mungiu ca regizor?

E.P.: Genial. Observă lucruri pe care 99% din spectatori nu le bagă în seamă. De la el am învățat atenția la detaliu. Cred că importanța detaliului e esențială în film. Cred că o nuanță nepotrivită, cred că o mișcare de cameră, cred că o clipire din ochi în momentul nepotrivit îți pot schimba sensul unei secvențe. Și asta poate deturna parcursul emoțional al spectatorului. Iar de la Cristian am învățat asta. Atenția microscopică pe care o are de la intenție la realizare, felul în care reușește să te facă să înțelegi – de la repetiții pînă la filmare – ceea ce joci, felul în care alege să spună povestea, relaxarea pe care o dă echipei și modul în care te face să livrezi exact ceea ce vrea, asta cred că face un regizor mare.

C.T.: Sînteți prieteni?

E.P.: Eu zic că da. Cred că prietenia se și arată cîteodată, nu e suficient doar pe vorbe. Și au fost destule ocazii în care am avut sprijinul prieteniei lui. Sper să-i fi arătat și eu, la rîndul meu, prietenia mea.

C.T.: De ce te-ai apucat de regie și de scenarii și cum s-a întîmplat asta?

E.P.: Inițial m-am apucat din dorința de a nu fi angajat într-un teatru. Din dorința de a juca și alte roluri decît alea care mi se ofereau. Și atunci, în loc să stau s-aștept, m-am distribuit singur. Glumesc. Și nu prea. Nu mă puteam împăca cu ideea de a sta în așteptare. Nu pot să stau s-aștept. Probabil de aia mi-am făcut și filmul tot așa. Consider că viața e prea scurtă ca s-o pierzi așteptînd. Mai bine pui mîna și faci. Cînd am făcut primul spectacol, m-am apucat de el în perioada în care lucram la Teatrul „Bulandra”. Nu stă nici un teatru mare să te servească pe tine, actorul debutant, cu roluri în care să-ți arăți tu, vezi Doamne, măiestria actoricească. Sînt și alții la rînd. Și decît să stau s-aștept să-mi vină rîndul (s-ar fi putut întîmpla să nu-mi vină niciodată), mai bine mă duc singur în viața mea și văd eu acolo. Și așa m-am dus în sectorul independent, nu chiar atît de dezvoltat acum 10-15 ani. Inițial am vrut să-mi cumpăr un text și să-l montez la Green Hours. M-am apucat de căutat, am găsit ceva ce-mi plăcea, dar cînd am ajuns la drepturile de autor, mi-am dat seama că nu am de nici unele. Și tot așa, decît să stau s-aștept să fac rost de bani, cine știe cînd faci și cît timp durează, mai bine îmi scriu singur un text. Și l-am scris, tot eu l-am și regizat, am și jucat în el, am adus și costume de acasă, am repetat dimineața între 5 și 8, cînd era barul liber (viziunea mea era să-l fac realist, nu convențional, de aia am insistat să-l joc în bar și nu pe scenă, Voicu a înțeles și mi-a acceptat nebunia) și uite-așa m-am trezit nominalizat la UNITER. De acolo a plecat totul.

Pe urmă m-am pus pe învățat, am citit cărți de scenaristică, am fost la cursuri, am scris din ce în ce mai mult, am făcut un doctorat pe tema structurilor dramaturgice, m-am uitat cu atenție la filme, le-am analizat, am încercat să învăț cît mai mult. Asta fac în continuare. Și mai ales încerc să mă înconjor de oameni de la care am ce învăța.

C.T.: Cînd intră Meda în cinematografele de la noi?

E.P.: Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor intră în cinematografele din București și din țară începînd cu 24 noiembrie.

C.T.: La ce lucrezi?

E.P.: La următorul lungmetraj, tot o dramă de familie. Deocamdată sînt la etapa de scris, rămîne să vedem ce iese.

(1295 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Etichete: