Home / Ghidul călătoriilor de iarnă / Fete și zdrențe în Santa Barbara

Fete și zdrențe în Santa Barbara

Zoom

Despre Santa Barbara nu se ştiu prea multe în Mioriţia noastră, poate doar în cercul restrâns al absolvenţilor de informatică, ce-s în plin proces de căutare a unei universităţi americane, unde să-şi facă doctoratul. Pentru noi, restul, cei care apăsăm tastele degeaba, Santa Barbara e doar un nume de loc de şmecheri. Lucru parţial adevărat. Adică parţial fals.

Ceea ce trebuie ştiut despre staţiunea asta încape în două vorbe: a) e year-round resort (poţi merge iarna liniştit, ai ce face), b) e extrem de populară printre americani, mai ales printre surferi, şi c) în mod sigur o să-i ratezi toate punctele-cheie, dacă nu citeşti articolul ăsta. A, da, mai e şi festivalul de film, unul dintre cele mai simpatice din America, doar că ăla-i prin ianuarie, n-am apucat să-l văd. Dar studenţii mi l-au lăudat foarte mult, cu strania formulare „E ca la voi, în Europa!“.

Odată ce-ai ajuns în localitate (faci cam trei ore cu maşina, din Los Angeles, depinde de trafic), ai de bifat următoarele puncte: pontonul Stearns Wharf („pier“, cum se numeşte acolo) unde ai magazine pregătite special pentru turişti – poţi să-ţi cumperi şi amintiri sau cadouri pentru acasă, însă şi piese excelente de echipament, hanorace sau suprapantaloni – dar mai ales restaurante pescăreşti cu-adevărat excelente, cu preţuri ceva mai puţin excelente (totuşi, dacă eşti român sensibil, nici nu călca în vreunul: când simţi mirosul ăla de crabi uriaşi aruncaţi de vii în cazan, se poate să dai la raţe); plaja imensă, plină de surferi, ultimul loc unde poţi face baie iarna în Pacific (vreau să spun, ultimul loc când vii dinspre sud şi primul când vii ­dinspre nord. Îţi îngheaţă toate cele sfinte, da’ face!); strada lor principală, Strasse-le local, e numită State Street şi merge drept ca neamţul, de la Stearns Wharf spre parcul Alameda (şi mai departe, dar n-are rost să te oboseşti: şmecheria e pe prima bucată), şi-i plină de restaurante de toate neamurile şi de magazine de fiţe grele (3.000 de dolari o „sculptură tematică“ de ghips? 1.800 un „covoraş indian“?!), inclusiv de bijuterii (nu vă mai spun preţurile, că vă duceţi drept la Istanbul şi vă spargeţi toţi banii, cu senzaţia că faceţi o afacere!); dacă chiar aveţi bani de spart şi ceva spirit de frondă, nu vă opriţi la nici unul dintre sutele de restaurante din oraş, ci suiţi-vă-n maşină şi mergeţi în trecătoarea San Marco, spre nord, la taverna Cold Spring: cică e-o cârciumă istorică, din secolul XIX, unde poţi să mănânci friptură de bizon, de elan, de urs sau de cangur. Nu garantez cât sunt de proaspete fripturile!

Pe ăsta nu l-am bifat, dar ni se făcuse foame, totuşi (era deja seară), aşa c-am căutat un restaurant mai omenesc, pe strada principală. La ăla franţuzesc nu ne-a plăcut, că erau porţii mici şi scumpe, la cel italian, nu, la ăl afgan, iar nu, că sunt terorişti (!), la vietnamez iar nu, că ăştia-s comunişti (!!), la cel „tradiţional american“, nici, că prea sunt capitalişti (!!!), hai la mexicani, că ăştia-s cioroi de-ai noştri, săracii. Cât timp ne-am fâţâit încoace şi-ncolo, certându-ne în gura mare, ca românii siguri că nu-i înţelege nimeni, am băgat de seamă că cel puţin două legende sunt false: a) americancele sunt urâte şi b) toţi americanii sunt bogaţi. Să mă explic.

Ca orice fost oraş colonial devenit staţiune de succes, Santa Barbara a avut mare grijă să-şi păstreze aspectul prietenos, cu case de un nivel sau două, cu renovări impecabile şi bine gândite (ce diferenţă de mentalitate faţă de Bucureşti!), şi tot felul de evenimente menite să-i momească pe turişti (Parada Solstiţiului în iunie, Fiesta în august, Film Festival în ianuarie, târg de artizanat toată vara, târg agricol în fiecare duminică etc.). N-am prins decât târgul agricol, iar oamenii care îşi vindeau acolo produsele erau ţărani, ţărani în toată puterea cuvântului, oameni cu pământ sub unghii, nu semănau nici pe departe cu fermierii prosperi din visele mele erotice („Ehe, când om avea şi noi agricultură ca americanii…“). Trăiau şi ei cu grija zilei de mâine, ca tine şi ca mine, nu stăteau nici pe departe cu fundul pe sacul de dolari, cum crezusem. Dar nu ei îţi sar în ochi, ci mulţimea foşgăitoare de homleşi care caută prin gunoaie sau cerşesc: murdari, lăţoşi, mirositori, disperaţi. Unul purta o placă pe care scria USMS Veteran, şi cu ăla m-am riscat să schimb două vorbe (credeam că e vreun erou din Vietnam, ca Tom Cruise din Născut pe 4 iulie!). Tipul cerşea pentru că, după ce plecase din armată („Military Service“), nu găsise nimic de lucru şi ajunsese pe stradă. Am văzut şi o femeie bătrână, fără picioare, pe care portarul de la hotel o alunga de lângă uşa stabilimentului, că-i deranja clienţii. Alt bătrân stătea demn pe trotuar, cu şapca între picioare, şi-avea în mână un balon pe care scria „Hungry“; de spus, nu spunea nimic, tăcea din gură, cu privirea în pământ. Pe undeva, au şi stângiştii dreptatea lor.

În materie de frumuseţe a fetelor, explicaţia e mult mai simplă: orăşelul e un mare centru universitar, iar multe studente au câte o slujbă part-time (chelneriţe sau barmaniţe, majoritatea); la locul de muncă li se cere să arate bine, ceea ce ele şi fac. Nu intru-n amănunte, să nu pic de libidinos.

Am intrat în schimb în restaurantul mexican, cum spuneam, unde-am avut parte de cei mai buni burritoşi mâncaţi vreodată, unul cu peşte, unul cu vită, ceva de domeniul extra-senzorialului. Am revenit însă rapid pe planeta Pământ, când am gustat din berea mexicană numită „Pacifico“ (fugiţi cât mai departe când auziţi de marca asta): apoasă, înfiorător de rece, plină de cuburi de gheaţă şi de frunze de mentă (?!), complet neacidulată. Nimic mai potrivit la vreme de iarnă. Cele două chelneriţe care s-au tot învârtit în jurul nostru (deşi cîrciuma era foarte aglomerată, că sunt şi studenţi cu bani la UCSB – Santa Barbara are unul dintre cele zece campusuri ale University of California), deşi erau splendide şi zâmbeau tot timpul, au făcut şi-o dumă: mi-au luat permisul de conducere (ca să-mi poată aduce berea cea naşpa, ziceau ele) şi-au plecat cu el. Nu înţelegeam ce se întâmplă, la bar mi-au zis că nu e nici un permis pe numele meu la ei (acolo se strâng toate), să fac tărăboi mi-era ruşine, aşa c-am stat acolo ca prostul, până când a intrat un băiat în local, strigând cât îl ţinea gura: „Romania? Romania?“. Am intuit, cumva, că eu sunt ăla, m-am ridicat în picioare, el a venit şi mi-a dat permisul, apoi s-a dus la bar să şi-l ia pe-al lui. Toantele alea le încurcaseră, că ambele permise erau străine.

După ce mi-a trecut furia, m-a apucat un fel de mândrie: a fost prima şi singura dată când mi-am reprezentat şi eu ţara. Evident, într-o cârciumă, unde altundeva?

 

(220 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.