Nu face pe modestul, dar nici nu-și bombează pieptul cu succesele pe care le are ca prozator sau ca scenarist. Și are multe. Florin Lăzărescu e un scenarist de film căruia i se fac mai multe oferte decît poate duce. E drept că, după filmele premiate și la noi, și pe afară cărora le-a scris scenariile, e privit ca un guru al scenaristicii autohtone. Cît despre prozatorul Florin Lăzărescu, el e tradus cu succes în străinătate, încît uneori tirajul traducerilor bate tirajul acelorași cărți din țară. Florin însă a rămas același tip OK, ca pe vremea cînd nu știau despre el decît prietenii lui cei mai apropiați.
Cristian Teodorescu: Cum ai ajuns scenarist de film?
Florin Lăzărescu: Aparent, printr-o întîmplare. Am văzut la un moment dat anunțul unui concurs HBO de scenarii, am adaptat povestirea mea Lampa cu căciulă, am înscris-o și am cîștigat un premiu. Radu Jude a a aflat asta din presă și a luat legătura cu mine. Încet-încet, m-am profesionalizat, am citit cărți despre cum se face, am învățat foarte mult de la Radu și de alți oameni de film pe care i-am întîlnit… Spun „aparent întîmplător” pentru că, înainte de a scrie primul scenariu, publicasem un volum de povestiri și un roman, iar multe voci spuneau despre mine că am o „scriitură cinematografică”. Deci s-ar putea să nu fie chiar total întîmplător că m-am apucat și de scenarii. Oricum, nu am făcut filosofie pe temă. Mi-a venit și îmi vine firesc să scriu pentru film.
C.T.: Filmele pentru care ai scris scenarii au luat premii internaționale. Cel mai tare a fost Ursul de Argint de la Berlinala de anul trecut, luat de Radu Jude pentru regia la Aferim! Cum a fost?
F.L.: După Sundance și Cannes, Berlinul n-a mai fost o așa mare surpriză pentru mine. Nu o spun arogant, meritele nu-mi aparțin mie, ci lui Radu Jude. Am mare încredere în el și mă aștept ca orice film făcut de el să aibă succes. Zilele acestea, Inimi cicatrizate, cel mai recent film al său, care nu-i scris de mine, tocmai a fost premiat la Locarno… Nu-i vorba de suficiență, ci de un fapt de viață: după ce începi sus, ești mai degrabă surprins cînd reușești să rămîi acolo. Oricum, țin să subliniez că un autor de film nu e așa preocupat de premii ca să se împăuneze cu ele, ci doar în măsura în care acestea îi pot asigura interesul finanțatorilor și al producătorilor pentru următorul proiect.
C.T.: Ți-a crescut cota de scriitor după aceea?
F.L.: Cota de scenarist, categoric da. Vizibil, cuantificabil, aproape imediat. Am foarte multe oferte, din multe direcții, să scriu film. Pentru scriitorul de literatură e mai greu să-mi dau seama. Oricum, mi s-ar părea chiar și trist ca un film de succes să-mi crească cota de scriitor. Aceea trebuie să decurgă firesc, din cărțile pe care le scriu.
C.T.: Filmul românesc de azi are premii importante, dar nu prea are spectatori la el acasă. Cum îți explici asta?
F.L.: Aici e o discuție foarte lungă. Pe scurt, succesul autorilor de film românesc e mai mult haiducie, nu vine, cum ar fi normal, din existența unei industrii de film autohtone. Apoi, publicul larg de la noi vrea în primul rînd entertaiment, nu artă. La scurt timp după covorul roșu de la Berlin, după mai multe premiere în țară, am ajuns împreună cu Teo Corban la premiera Aferim! de la Bacău. La sfîrșit, am fost interpelat de un spectator nemulțumit, disprețuitor, aproape agresiv: „Tu ești scenaristu’? Di ci n-ai bagat și tu mai multă acțiuni în film?! Pacat di actoru’ ista, cari-i bun!”. Chiar de la unii români din afara țării, fie ei din Londra sau din Seattle, am primit întrebări de genul: „De ce n-ați făcut și voi un film despre daci?”. Chiar nu glumesc, problema asta cu filmul despre daci am întîlnit-o măcar de vreo zece ori, în țări diferite, la români diferiți.
C.T.: Cum se împacă romancierul cu scenaristul Florin Lăzărescu?
F.L.: Nu văd nimic schizofrenic în a scrie în paralel literatură, film, teatru, articole de presă ori campanii publicitare… E vorba de aceeași meserie a mînuirii cuvintelor, scrisul, adaptată cerințelor din diverse domenii. În fine, chiar și să fie mai multe voci în capul meu care mă îndeamnă să scriu lucruri diferite, pot spune cu siguranță că acestea se împacă, încă nu se ceartă între ele.
C.T.: Cărțile tale au fost traduse în șapte țări. Unde le merge cel mai bine?
F.L.: Între timp, sînt nouă, ba chiar zece, dacă se hotărăște și o editură din Bulgaria să cumpere drepturile de autor pe care și le rezervase la un moment dat. Cel mai bun feedback direct îl am din Croația și din Franța, în sensul că am mulți cititori de acolo cu care-s prieten pe Facebook. În Franța am vîndut dublul exemplarelor primei ediții românești din Trimisul nostru special. În China, cu Amorțire, am fost publicat într-un tiraj mai mare decît toate celelalte traduceri în nouă limbi, plus cărțile mele în limba română.
C.T.: Cum te ai cu criticii?
F.L.: Ca și cu oamenii. Cu unii mă înțeleg mai bine, cu alții, mai rău. Pe unii îi stimez la maximum, pe alții îi consider săraci cu duhul. Mulți îmi sînt indiferenți. Bref, nu-mi place să amestec profesia cu omenia. Sînt unii critici care mi-au ras cărțile și am avut plăcerea să-i invit personal la FILIT sau să bem împreună o bere ori să mergem împreună la un Steaua-Dinamo.
C.T.: Una peste alta, poți trăi din scris?
F.L.: Da, dar există și riscul de a muri în fiecare clipă. Am peste zece ani vechime pe cartea de muncă și, la un calcul sumar, cred că am cîștigat mai mulți bani din drepturi de autor de literatură, din lecturi publice și din vînzări de carte decît din salariu. Ceea ce nu înseamnă decît că în România există salarii foarte mici, nu că m-aș fi îmbogățit din literatură. Din scenarii, din scris în sensul mai larg, de la un punct încolo, cu ceva noroc, se poate trăi chiar bine. Acum, depinde și ce înțelegi prin a trăi. Dacă vrei iaht, vilă cu piscină, Audi Q7 și bonă filipineză din banii de pe scris, e ceva mai greu. Oricum, eu sînt foarte departe de a fi reușit așa ceva. Și, poate par ipocrit, dar nici nu-mi doresc asta, ci doar să mă simt bine în propria piele, să mă bucur că-s viu, să-mi joc onest și inteligent cărțile – bune, rele – pe care le am în mînă.
E pur si simplu iubibil 🙂