Frumoșii imbecili ai marilor stadioane

Eu sunt un suporter de fotbal moderat.

Nu mă zbat să văd fiecare meci al echipei cu care țin, nu mă agit să știu clasamentul la zi și, dacă mă chinui puțin, pot să nu recunosc aproape nici un jucător de-al echipei favorite. Mă uit la fotbal doar dacă meciul cu pricina are vreo miză imediată, dacă e vorba de vreun derby sau dacă joacă una dintre cele două naționale pe care, cu parcimonie, le susțin. Pentru că, în general, din cauza nivelului la care se joacă fotbal pe la noi, îmi dublez simpatiile fotbalistice cu câte o echipă din fotbalul internațional. Pot spune, așadar, că țin cu Steaua și cu United, cu naționala României și cu cea a Franței. Dar, repet, moderat.

Dar am prieteni pătimași, care cheltuie multă energie în timpul meciurilor pe care le joacă echipele lor favorite. Amândoi nu ratează nici un meci. Nu contează unde sunt, nu contează ce program au. La ora începerii meciului ei trebuie să fie în fața unui televizor pe care se poate vedea acel meci. Unul dintre ei și-a tatuat emblema favoriților pe mână, iar tatuajul crește pe măsură ce echipa avansează în clasament. Celălalt suferă vulcanic de ani de zile. Dacă ar fi avut și el un tatuaj cu favoriții, acesta s-ar fi micșorat constant în ultimii ani, tot pe baza rezultatelor.

Duminică seară m-am întâlnit cu unul dintre acești prieteni pentru a urmări împreună meciul dintre Dinamo și Steaua. Eu, stelist moderat. El, dinamovist înfocat. Era prima dată când ne uitam la un Dinamo-Steaua împreună și ne propuseserăm să ne distrăm, indiferent de rezultat. Evident, fiecare spera să se distreze mai mult decât celălalt, datorită rezultatului, dar asta era speranța intimă, nemărturisită public.

Poate ați văzut meciul, n-o să-l povestesc. Mai ales că nu este unul dintre derby-urile memorabile decât prin modul absolut jenant în care au jucat ambele echipe. E genul de meci pe care vrei să-l uiți, chiar dacă ai tăi au câștigat sau au pierdut, atât de prost a fost.

Și, totuși, meciul ăsta a avut și momentele lui de glorie. Vreo 20 de minute, imediat după pauză, au intrat în acțiune cretinii. Niște găligani burtoși și agitați, adunați sub steaguri cu imaginea unui fotbalist mort pe teren, au făcut ceea ce știu ei mai bine: au distrus ideea de meci de fotbal văzut live, pe stadion.

Declarativ, imbecilii ăia urau Steaua.

Atât de mult, încât s-au apucat să-i bombardeze portarul cu petarde și fumigene. Dar, de fapt, acea adunătură de pitecantropi urăște fotbalul și urăște, în egală măsură, echipa pe care spune că o susține. Veniseră la stadion, oricum, pentru a se răfui cu propriii fotbaliști, cu antrenorul și cu cine mai știe cine. Dar, declarativ, ei țin cu echipa aia. Așa cum, tot declarativ, țin cu Steaua și membrii galeriei care nu mai vin la meciuri pentru că sigla echipei a ajuns pe mâna unor generali șmecheri, avizi de imagine.

În fapt, galeriile echipelor de fotbal sunt orice, numai asociații ale suporterilor unei echipe nu. Sunt găști, sunt bande, sunt dezaxați uniți de același scop: să se simtă puternici măcar câteva ore: de când se adună înainte de meci ca să se umple cu alcool și până când îi împrăștie jandarmii cu gaze lacrimogene. De ani de zile, liderii lor trăiesc pe spinarea clubului, parazitând un acționar sau altul, obținând bani pentru ca galeria să nu scandeze împotriva conducătorilor sau pentru alte servicii, cele mai multe în afara legii.

Și totuși, cretinii ăștia fac legea pe stadioane. În numele iubirii lor pentru club și culori. Sunt orașe din România în care, pentru a satisface cererile a 100-200 de astfel de decerebrați, administrațiile locale iau bani din proiectele edilitare și-i direcționează spre echipa locală de fotbal. Pentru că decerebrații înseamnă voturi. Ale lor și ale celor pe care, pe diverse căi, îi pot convinge să voteze cu generosul domn primar care a preferat să bage bani într-o afacere privată în loc să asfalteze străzile.

După cele 20 de minute de întrerupere a meciului, ce s-a întâmplat mai departe nici n-a mai contat. Oricum, pe teren erau niște așa-ziși fotbaliști care au reușit, prin prestația lor, să întristeze atât dinamovistul, cât și stelistul. Ajunsesem să-i boscorodesc pe jucătorii dinamoviști cot la cot cu prietenul meu, atât de dezesperant jucau. Pe steliști i-am boscorodit mai mult singur. Totuși, printr-un miracol, ajunseseră să conducă.

Cu greu, după cele mai lungi prelungiri pe care le-am văzut vreodată,

spectacolul jenant s-a terminat. Și, chiar la 3-1, n-am găsit nici urmă din bucuria unei victorii fotbalistice în fața celor mai mari rivali. Când și unii, și alții joacă atât de prost, e indecent să te bucuri. Și chiar dacă ai vrea, n-ai putea să o faci din cauza unor animale lipsite de creier, a căror singură distracție e să strice distracția altora.

Luni am citit că măsurile luate din cauza cretinilor de la peluză au fost drastice. Adică a fost amendat clubul cu 40.000 de lei, firma de pază cu 1.000 de lei și vreo trei agenți de pază cu câte 500 de lei. Drastic, într-adevăr. Aa, și nouă dintre animale au fost chemate la Poliție, unde s-ar putea să li se întocmească dosare penale.

Între timp, în jurul acestor cretini fotbalul românesc se prăbușește. Se prăbușește ca spectacol, ca performanță, ca model de business. Dar acestor cretini nu le pasă. Ei își trăiesc la intensitate maximă cele câteva secunde de glorie. Păcat. Nici o echipă de fotbal, dar nici măcar una singură, nu merită niște imbecili atât de mari pe post de suporteri.