Florence Foster Jenkins este un titlu pompos și care reușește, în cele trei cuvinte, să nu spună absolut nimic. Prin comparație, Ray spune totul în doar trei litere. A fost primul semn că echipa din spatele filmului stă realmente prost la exprimare, deși i se oferă 21 de litere, două spații și aproape două ore de imagini în mișcare. Și imaginea, știm, face cît o mie de cuvinte.
Să pretindem pentru un scurt moment că noi sîntem victimele ignoranței și că, peste Ocean, Florence Foster Jenkins este un personaj atît de celebru încît nu mai are nevoie de nici o prezentare. Mă rog, pe cît de celebră poate fi o milionară răpusă de sifilis înainte de jumătatea secolului trecut și care a atins faima doar prin antitalentul feroce în materie de muzică. Mda. Poate mai e celebră pe la americani. Pe la americanii foarte bătrîni. Ăia care încă mai știu cine e Goering. Sau Heidegger.
În orice caz, asta e premisa filmului: FFJ a ajuns la crepusculul vieții după o luptă de jumătate de secol cu sifilisul, bula ei socială se dă peste cap să-i facă viața fericită și, brusc, ea decide să revină activ la pasiunea ei. Va cînta. În public. În ciuda faptului că sună ca o broască violată de un cașalot cu priapism și nimeni n-are curaj să-i spună asta în față.
Rezultatul s-ar vrea un mix de feel-good movie, biopic, comedie, dramă și inspirațional. Nu e.
Ca biopic, are abordarea infantilă a unui referat despre Napoleon scris de putoarea absolută a clasei. „Napoleon a pierdut. A murit în insula Elba. Dar măcar a încercat!” Plasat strict pe finalul vieții și, mai exact, în jurul concertului care a umplut-o de ridicol în epocă, filmul nu simte necesar să explice de unde vin simpatia și devotamentul care înconjoară personajul principal. Ele pur și simplu există, pentru că. La fel, scenariul este la fel de leneș în a explica de ce blonda secundară devine brusc apărătoare feroce, deși, niște secvențe mai devreme, pleca leșinată de rîs de la un recital privat, la fel de prost ca și cel în care își descoperă aplecarea spre milă și empatie.
Comedia stă atîrnată într-o singură glumă. Da, cîntă extrem de prost. Da, Meryl Streep face asta excelent. Dar atît. Pe o singură glumă poți să faci un scheci de 20 de minute, nu un film de aproape două ore. Asta dacă filmul în sine nu vrea să devină un banc prost.
Dramă? Săraca fată bogată, cum se mai chinuie ea cu sifilisul. Probabil că există telenovele mai complexe de-atît. Din nou, scenariul și regia aleg registrul infantil, fără tupeul de-a aborda chestiile mai complexe din viața protagonistei. De exemplu, mariajul ei dubios cu un soț care stă în altă parte, are prietenă, dar ziua îi este fidel și devotat pentru că o iubește și nu pentru că stă pe banii ei. „Dar ea iubește muzica și nu poate să cînte!” Nu-i așa că vă vine să plîngeți? Hai să facem și Florence Foster Jenkins 2, în care Meryl Streep se întoarce din groapă pentru că vrea să jongleze cu drujbe pornite, deși îi cad mîinile.
Partea de inspirațional e probabil cea mai sinistră din toate. Revin: bogătana are un anturaj bun să rezolve toate problemele aruncînd cu bani. Un soi de Rocky în care Balboa nu trage ca un cîine în ring, ci îl plătește pe Apollo să se arunce ca Ronaldo în careu. Pun pariu că regizorul s-a înscris la un concurs de inteligență contra unei amibe și a primit un premiu de participare.
Florence Foster Jenkins. R.: Stephen Frears. Cu: Meryl Streep, Hugh Grant, Simon Helberg.
Incercati „Marguerite” – aceeasi poveste autrement coiffee.
sau mai bine la teatrul de comedie la „in plina glorie” – are acelasi subiect dar e altceva