Istoria politică și jurnalistică a ultimilor 25 de ani. În Anii romantici, editura Polirom. Istoria personală a celor mai frumoși ani după Revoluție.
Reporter: Anii romantici se răzbună vreodată?
Gabriela Adameșteanu: Anii romantici nu mai au cum să se răzbune pentru că s-au ofilit de mult. Așa, veșteji, chirciți și uscați, cum erau, au tot trecut din mînă în mână, au tot fost fluturați prin Piața Universității pînă n-a mai rămas nimic din ei. Poate doar o urmă vagă de parfum, înecată în aerul stătut al camerelor închise.
Rep.: Cum arată România de astăzi a ziaristului, civicului Gabriela Adameșteanu? Unde am greșit?
G.A.: “O țară mafiotă” îmi spune, de cîțiva ani, cel care mi-a dat și titlul ultimei mele cărți, Anii romantici. Numai că de data asta nu mai vreau să-l cred. Ca să-mi găsesc argumente contra, stau în fața televizorului, cu telecomanda în mînă, și tot mut de pe un canal pe altul, fiindcă știu, din primele minute, ce vor striga, unii la alții, cei din ecran, pînă la finalul emisiunii. Și sînt, evident, plictisită: iar cele două clanuri care se luptă, fără să se dovedească, unul pe altul? Unul cu altul? Sau sînt deprimată: iar copii omorîți de tați ca să se răzbune pe neveste/concubine infidele? Iar copii omorîți în bătaie, călcați de mașini, căzuți în canale, în closete, sfîșiați de cîini, ascunși prin canale? Sau, cazuri fericite de copii care supraviețuiesc, deși fac kilometri, pe jos, pînă la școală și se culcă flămînzi.
Sigur că mă simt vinovată. Sigur că mă tot întreb unde am greșit. Probabil cînd am gîndit “noi”. Probabil cînd am spus “noi” și fiecare s-a gîndit la el. Probabil cînd am gîndit că Puterea celor fără putere este ceva mai mult decît un titlu paradoxal al lui Havel.
Probabil greșesc și acum, mă uit la televizor și nu fac nimic. Dar numai eu?
Rep.: “Poporul”. Ce ar fi trebuit să facă în anii care au fost?
G.A.: O prietenă căreia îi tot dădeam, fără să mi le ceară, sfaturi care o enervau mi-a atras atenția că folosesc prea des cuvîntul “trebuie”: nu trebuie nimic, mi-a spus ea. Așa că răspund, precaut: ar fi fost mai bine dacă “poporul” era și el un pic curios să afle “cine a tras în noi după 22”. Sau de ce a mai fost nevoie de 13-15 iunie, cu mașini de Poliție incendiate și mineri cu bîte lucrate la “IMGB face ordine”. Pe scurt, să nu-și fi dorit (atît de mulți) “un președinte pentru liniștea noastră”. Pe urmă, lucrurile au mers cum porniseră.
Rep.: Am crezut în Constantinescu, în Băsescu. De ce dezamăgesc? Sau dezamăgim noi, crezînd în oameni, nu în principii?
G.A.: Întîi mi s-a părut că răspunsul era gata dat. Dar tot mi-au mai trecut niște întrebări prin minte. Dar dacă nici măcar n-am prea crezut în ei (e și cazul meu), dar am mers după principii și nu ne-a păsat că nu prea aveau legătură cu oamenii? Și, măcar, pe Iliescu, Constantinescu și Băsescu, buni-răi, cum au fost, i-am găsit repede. Ce ne facem acum, că ne prinde războiul din Ucraina fără președinte?
