Neinspiratul care a spus că secolul XX e (la vremea aia “e”, azi spunem “a fost”) secolul vitezei habar nu avea că în 2017 vom măsura viteza în Mbps, iară nu în Mph, Kph sau, in extremis, m/s. Da, cei 1.227,985 km/h atinși de Thrust SSC în 1997 sunt încă valabili ca record de viteză pe uscat, cum și cei 7.274 km/h reușiți de North American X-15 în 1967 rămân recordul de viteză în aer pentru un vehicul cu pilot uman. Dar nici una dintre aceste viteze – cu atât mai puțin cei 511,11 km/h atinși de Spirit of Australia pe apă în 1978 – nu ne mai impresionează azi, în raport cu viteza medie de 29 Mbps a Internetului în Coreea de Sud, sau cu viteza maximă medie de 146,9 Mbps a Internetului în Singapore.
Nici în România nu stăm
rău deloc în materie de viteză a Internetului. În funcție de sursă, ne învârtim pe undeva pe la 16 Mbps, viteză medie, și suntem în fața SUA, plasându-ne cam pe locul 9 în Europa și pe locul 14 în lume. Clasamentele se schimbă periodic și rapid, așadar e mai puțin important locul exact. Important e că stăm foarte bine, înaintea multor altor țări considerate mult mai avansate tehnologic. Probabil ne trag rău în jos gospodăriile alea în care trebuie să fie mai mare viteza până la toaletă, că e în curte și iarna te expui mult dacă nu te miști repede.
Dar viteza vine
și cu obligații. Practic, la viteza medie de 16 megabiți pe secundă, românul este bombardat cu foarte multă informație. În 16 mega intră cam de trei ori opera completă a lui Shakespeare, necompresată. Într-un minut, unui român conectat la Internet, la viteza medie, i se toarnă pe gât de aproape zece ori toată opera lui Balzac. Iar ăla a scris ceva, de unii îl cataloghează drept grafoman. Spuneam de obligații? Desigur, ele există. Neoficial. Sunt așa-zisele obligații nescrise, ba uneori și nerostite. Dacă primești atâta informație, inevitabil, te simți obligat să dai și tu înapoi ceva. Informație, opinie, o părere, o măslină, o cerșeală de atenție, ceva. Și te simți obligat să o faci repede, pentru că ai de menținut rank-ul țării. Să nu cumva să ajungă ramolitul ăla de Bernie Sanders să fie mai rapid decât noi. Asta nu se face.
Așadar, de îndată
ce apare pe Internet o informație fie ea și mică, de câțiva kilo, poate chiar incompletă, poate neclară, dar validată prin însăși existența pe Internet, ești obligat, ca român, să spui ceva. Să spui tare, ca să se audă, și s-o spui repede. Ideal e să nu fi trecut mai mult de o secundă, două, de la apariția informației până apeși și tu pe butonul prin care publici o părere avizată, fermă, nenuanțată și neapărat care să nu admită replică. Cu cât bifezi mai multe reacții, cu atât ești mai respectat. Cu cât comentezi inflexibil și categoric pe marginea cât mai multor subiecte, deslușind și pentru alții ceea ce nici măcar tu n-ai apucat să decantezi, primești mai multe like-uri, mai multe share-uri și te poți mândri familiei că i-ai umplut masa cu reacții online. Da, cam așa stau lucrurile: strămoșii înapoiați și depășiți își hrăneau familiile vânând sau pescuind. Astăzi, un pater familias modern umple castroanele cu emoji.
Din recolta săptămânii
trecute am ales, de exemplu, două subiecte comentate aprig, pe negândite și nerăsuflate.
Primul este subiectul podului peste Dunăre de la Brăila. Informația e că se va face un pod peste Dunăre. La Brăila, desigur. Între Brăila și județul Tulcea. Podul va costa în jur de 500.000.000 de euro și va fi gata prin 2021-2022. Cam atât încape în titlul unui articol și asta este informația absolut necesară și suficientă pentru a genera un val de revoltă, iscată de unul, doi sau trei formatori de revoltă mai iuți de tastatură.
Datoria a fost îndeplinită. Internetului de mare viteză i s-a dat ceea ce i se cuvine: reacție rapidă, categorică, chiar dacă nedocumentată și nerumegată. Nu-i nevoie, e simplu: țara nu are nevoie de pod între Brăila și Tulcea, pentru că, oricum, sunt niște zone de căcat, sărace și nedezvoltate. Mai bine banii ăia se duc în autostrăzi. De autostrăzi e nevoie, nu de poduri la Brăila. Oricum, din cele 500 de milioane de euro se vor fura mai toți banii. În plus, podul care pleacă din Brăila aterizează, observă un ziarist rapid reactiv și cu spirit de observație, pe un amărât de drum județean din județul Tulcea. Nu e nici o șmecherie.
Contează că toată Dobrogea e legată de restul țării doar prin două puncte de traversare rutieră? Contează că iarna, din acest motiv, Dobrogea poate fi izolată și câte două săptămâni? Contează că un pod la Brăila ar scurta drumul spre Portul Constanța al mărfurilor din toată Moldova? Contează că una dintre cauzele înapoierii Dobrogei de nord este tocmai lipsa unei legături rutiere directe cu restul țării? Contează că un pod la Brăila ar scurta drumul spre Delta Dunării câtorva milioane de potențiali turiști? Contează că drumul spre piața de desfacere al unor produse din județul Tulcea se lungește uneori cu peste 200 de kilometri din cauza lipsei unui pod? Contează că, de fapt, în costul podului intră și 23 de kilometri de drum nou-nouț, cu caracteristici de autostradă, care să facă legătura dintre pod și un drum național? Contează că până acum n-avea nimeni de ce să construiască drumul respectiv, care ar fi dus direct în apă?
Nu, nu contează. Important e să reacționăm repede, să dăm tare și de sus, să doară. Realitatea sau corectitudinea informației sunt amănunte care nu trebuie să oprească. Noi suntem români, așadar mai întâi reacționăm, acuzăm și de-abia după aia… După aia ieșim la un smoothie…
Al doilea subiect
care i-a ridicat la luptă pe reacționarzii Internetului, după strămoșescul principiu “Cine nu sare, cine nu sare…”, a fost victimizare profesoarei Cristina Tunegaru. Aș fi vrut să spun “profesoarei de română” Cristina Tunegaru, dar nu pot.
Profesoara Tunegaru a fost angajată ca suplinitoare la o școală din București, pentru a preda limba și literatura română. Profesoara Tunegaru a anunțat public, pe contul său de Facebook, faptul că refuză să respecte programa școlară și că nu predă limba română sub forma gramaticii de gimnaziu, cum nu predă nici literatura română, preferând să îi învețe pe copii despre Cartea Junglei sau opera lui Shakespeare. Aparent, este vorba despre un caz al unui angajat care nu respectă fișa postului. Dar o face în numele reformei, al schimbării sistemului. Cum făcea profesoara Tunegaru reformă și cum schimba sistemul? Lipsindu-i de cunoștințele cerute la examene pe elevii săi și postând pe Facebook. Mda.
Săptămâna trecută, profesoara cu pricina a anunțat, printr-o postare în care a strecurat o suită de minciuni, că a fost dată afară. Imediat, românul și-a respectat statutul de cetățean mondial cu viteză de reacție mare și disponibilitate de verificare zero, sărind în apărarea profesoarei. Unii, inclusiv din presă, au mers până acolo încât au scris că profesoara a fost dată afară de Firea, pe care o criticase în mediul online. În orice caz, era clar imixtiunea politicului, era un abuz, era semnul dictaturii care pune pumnul în gura reformiștilor.
S-a dovedit, până la urmă,
că doamna Tunegaru a ascuns unele informații, că a mințit în legătură atât cu unele performanțe profesionale de-ale domniei-sale, cât și cu desfășurarea lucrurilor. Dar aceste informații, mult diferite față de cele prezentate și distribuite inițial, nu au mai ajuns la mulți oameni. Tunegaru rămas o victimă a politicienilor. Mult mai puțini oameni i-au citit lui Lucian Mîndruță dezmințirea, comparativ cu cei care i-au citit luările de poziție combative. Dar măcar Mîndruță și-a pus cenușă în cap. Alții nici n-au catadicsit să revină asupra unor informații vădit false. Nu mai conta, în depărtare se vedeau semnele unor noi subiecte la care ei erau nevoiți să reacționeze fără să gândească.
Urâm, teoretic, minciuna și îi detestăm pe mincinoși. Dar dacă minciuna și mincinoșii slujesc unor cauze bune, atunci merită să le îmbrățișăm și să le dăm share. Ce-i aia o cauză bună, după criteriile celor care reacționează fără ca măcar să răsufle? Traian Băsescu, de exemplu, a fost o cauză bună.
Aidi, bre, că nu-i toată țara formată din goise murani, mucian lândruți şi plad vetreni. Fii şi matale mai optimist şi mai taie din timpu’ dă net. Face bine la sănătate, parol.
Ce bine că nu ați amintit minciunelele domnișoarei că ați fi rușinat-o! Avu poetul Constant Tonegaru( cu O ) un frate,văr sau ceva de la care să vină spiritul de frondă al
tinerei?Cine știe?
O fost razbunarea skorkiei da Hirea’~ai. Care este. Afurisita bacauanca, asimilata de sudisti. Care tot este. Pariezi ca urmatoarea data afara e prodecanita Florentina Nitzu de la Istorie Bukale?
Si adica Gabriela Firea nu este o cauza buna?