Home / Bibliomania / Gustul sîmburelui de măr

Gustul sîmburelui de măr

Zoom

Ultimul lucru care mi-ar fi trecut prin cap despre Herta Müller în timpul celor două întîlniri ale noastre în București, înainte de 1989, era că avea să ia Premiul Nobel. În anii ’80, Herta era mai mult soția lui Richard Wagner decît o scriitoare pe care s-o iei în serios. Femeia aceea scundă și tăcută, scriitoarea care părea să se simtă bine în rolul de soție a unui scriitor, avea însă, în priviri, un magnetism care te urmărea și după aceea. După ce a ajuns o scriitoare importantă în Germania și nu numai, premiată și tot mai citită, la noi cărțile ei n-aveau cine știe ce vînzări, în pofida comentariilor elogioase de care aveau parte.

Înainte de a pleca definitiv din țară, Herta n-a fost o scriitoare despre care s-a vorbit cu insistență la Europa Liberă. Era pomenită din cînd în cînd, dar fără mare tam-tam. După ce a luat Premiul Nobel, propusă fiind pentru a treia oară de autoritățile germane, pe la noi cîțiva au spus și scris că Herta ar trebui să împartă premiul cu fosta Securitate, care a făcut din ea un caz al nemților din România care nu înghițeau regimul lui Ceaușescu.

I-am citit cărțile. Mi s-au părut inegale, dar în toate există o exasperare, o aură a răzvrătirii și o obsesie a libertății care le dau o lumină și o acuitate literară unice. În volumul ăsta apar convorbirile ei, din 2013-2014, cu ziarista austriacă Angelika Klammer. O autobiografie, alături de care se află părerile despre ceea ce scrie și cum scrie ale Hertei Müller. Unele dintre episoadele din viața ei, cele care o obsedează și astăzi, le știam din alte cărți ale sale. Iar titlul cărții e un vers din cele două pe care și le spunea în gînd înainte de a se duce la interogatorii la sediul Securității din Timișoara: „Patria mea era un sîmbure de măr / Căutîndu-mi drumul între seceră și stea”.

Exasperarea apare încă din primele pagini, cele despre copilăria ei dintr-un sat de sași din Banat. Ura să ducă la păscut cele trei vaci ale familiei, cam la fel cum Marin Preda o ura pe Bisisica. Nu-i plăcea munca fizică, roboteala prin casă, pentru care mama ei, care a fost deportată cinci ani în Siberia, avea un cult neîndurător. Fata mînca bătaie zilnic. O bătea mama, pentru greșeli mărunte, iar cînd a intrat în conflict cu regimul, ai casei o țineau de vinovată că se încontra cu Puterea. Mai tîrziu, după ce termină facultatea, cînd refuză să devină turnătoare la Securitate și încep persecuțiile și umilințele, exasperarea o face să se gîndească la sinucidere. Ceea ce-i stîrnește însă cheful de viață sînt amenințările cu moartea pe care le primește din partea anchetatorului. Scrie numai în germană, ca să se descarce, dar și dintr-un soi de uimire față de ceea ce pot face cuvintele cînd sînt adunate în propoziție. O uimire care o va urmări statornic. În conflict cu Securitatea, apoi cu familia, Herta se vede atacată și din Germania de Asociația Sașilor, care o acuză că-i denigrează pe nemții din Banat. Exasperarea se ține după ea chiar și atunci cînd pleacă definitiv în Vest și se vede bănuită de funcționarii serviciului secret că ar fi trimisă de Securitate. După 1990, cînd vine în vizită în țară, exasperarea ei e și mai mare văzînd că activiștii și securiștii au rămas la butoane în „sîmburele de măr”, unii ca oameni de afaceri, alții ca politicieni ai democrației. Veți regăsi în cartea Hertei Müller, limpede exprimate, propriile noastre exasperări și, mai ales, neîncrederea dizolvantă care ne bîntuie și după mai bine de un sfert de secol de democrație românească.

Herta Müller, Patria mea era un sîmbure de măr, traducere și note de Alexandru Al. Șahighian, Editura Humanitas, 2016.

(1277 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.