Home / Interviu / IOANA MĂGURĂ BERNARD: „Mărturisesc că știu mai mult decît aș vrea”

IOANA MĂGURĂ BERNARD: „Mărturisesc că știu mai mult decît aș vrea”

Zoom

E primul interviu pe care-l iau Ioanei Măgură Bernard. Cu toate că mi-a cerut să ne tutuim, n-am fost în stare. Cu o legendă, fie ea și în viață, nu te bați pe burtă. Am văzut-o și ascultat-o mai întîi la Televiziunea Română, cînd eram puști. Apoi doar am ascultat-o, mulți ani, la Europa Liberă. Cînd am văzut-o la București, după 1990, am avut senzația că timpul o luase înapoi. O vedeam, ca prin miracol, pe Ioana Măgură pe care o știam din copilărie.

Cristian Teodorescu: Sînteți una dintre vocile de aur ale Europei Libere. Cum de ați ajuns acolo de la TVR, unde erați o celebritate?

Ioana Măgură Bernard: Cînd am lucrat la TVR, între 1965 și 1969, România nu avea alt post de televiziune. Crainicii și prezentatorii erau foarte cunoscuți, prin forța împrejurărilor, fără ca asta să spună ceva despre calitatea ori popularitatea lor. Era o “celebritate” impusă, ca și regimul comunist, căruia îi aparținea. Și totuși, oricît ar părea de straniu, crăinicia mea la TVR a fost cartea de vizită care mi-a deschis drumul spre angajarea la Europa Liberă. Și iată cum. În 1969, am plecat ca turistă, în Israel, la invitația unor buni și vechi prieteni ai părinților mei, care își petrecuseră mult timp cu mine, pe cînd eram copil. La îndemnul altor prieteni, i-am scris lui Noel Bernard că în România fusesem crainică la televiziune și că aș dori să mă angajeze. Nu după multă vreme am primit răspunsul, în care mi se oferea un post de crainic. Odată ajunsă la München, Noel m-a rugat să dau o probă de microfon. Am fost mai emoționată ca oricînd, pentru că Noel mă angajase fără să-mi asculte vreodată vocea. Proba mea l-a mulțumit pe deplin și mi-a spus-o deschis și entuziast, cum îi era obiceiul. Atunci am prins curaj și l-am întrebat cum a putut să mă angajeze fără ca măcar să mă audă. “Dragă – a fost răspunsul lui Noel –, dacă ai fi fost redactor nu te-aș fi angajat niciodată fără probă. Fiind însă crainic, mi-am zis că, dacă ai fost bună pentru Televiziunea Romană, vei fi bună și pentru noi.”

C.T.: Omul care a făcut din Europa Liberă postul de radio cel mai ascultat în România a fost Noel Bernard. Cum v-ați cunoscut?

I.M.B.: Tot atunci l-am ​ș​i cunoscut. Cum ajunsesem înainte de ora fixată, așteptam în biroul secretarei, emo​ț​ionat​ă​ și ​moartă de curiozitate. Nimeni, dintre cunoștințele mele din România, nu știa cine este Noel, de unde vine, ce a fost în țară și cînd a plecat de acolo. Bineînțeles că existau și persoane bine informate, dar, evident, nu frecventam aceleași cercuri. Mărturisesc că eram și puțin stînjenită de ” oficina de spioni vînduți pe dolari” a Europei Libere, formulă cu care ni se spăla creierul în România. Oricît te-ai fi ferit să cazi în această cursă, tot nu scăpai complet neatins. Ascultîndu-i comentariile la radio, de-a lungul anilor, îmi făcusem despre Noel o imagine: un bărbat înalt, sobru, distant, în etate, un adevărat „lord englez”. Nu mică mi-a fost mirarea cînd ușa biroului s-a dat de perete și în cadrul ei a apărut un bărbat destul de scund și tînăr (nu avea decît 45 de ani), cu părul castaniu și cu ochi incredibil de albaștri, extrem de inteligenți și vii. Nu-mi venea să cred: puștiul ăsta este… Noel Bernard?

C.T.: Dar cum s-a întîmplat de v-ați căsătorit?

I.M.B.: Nici unul dintre noi nu era preocupat de ideea matrimonială. Noel avea în spate două căsătorii și e de înțeles că nu era grăbit să intre în a treia. Eu, pe de altă parte, abia îmi scosesem din țară fetița de 12 ani și mama, ceea ce nu era tocmai lipsit de probleme. Într-un fel, autorul moral al căsătoriei noastre a fost tatăl lui Noel, Filip. Se iubeau, dar Filip îi exploata lui Noel sentimentele, exact ca un copil egoist și răsfățat. În relația lor, Noel era personajul serios și responsabil, iar Filip, extravagantul flușturatic și năzdrăvan. În primăvara lui 1972, Noel i-a făcut lui Filip o vizită la Vence, unde locuia, și m-a luat cu el. Am ajuns acolo spre seară și am petrecut cîteva ore foarte plăcute. A doua zi dimineață, cînd am venit să-l luăm la plimbare, l-am salutat și l-am sărutat pe obraz. El m-a luat pe după umeri și a trîntit-o în stilul care-i era propriu: „Ascultă, Noel, de ce n-o iei de nevastă?”. În septembrie ne-am căsătorit.

C.T.: La un moment dat ați cerut gardă personală de la Europa Liberă. De ce?

I.M.B.: Asta s-a întîmplat în toamna lui 1981, cînd Noel era foarte grav bolnav, iar eu lucram frecvent în tura de seară, adică între orele 18 și 24. Primeam multe scrisori de amenințare – chipurile, din partea unei organizații legionare, intitulată Grupa V, de fapt o făcătură a Securității – și mă temeam să nu fiu urmărită cînd mă întorceam din tură și să fiu forțată să-i las pe securiști să ajungă la Noel.

C.T.: Cînd v-ați dat seama că Securitatea voia să-i lichideze pe cei de la Europa Liberă?

I.M.B.: Nu pe toți, ci doar pe cei care reprezentau cel mai mare pericol, în ochii lui Ceaușescu și ai Securității. Și asta după ce multe alte metode, încercate de Securitate vreme de ani, nu au dat rezultatul scontat. Mă refer la o campanie intensă și îndelungată – circa zece ani – de compromitere a lui Noel, astfel încît conducerea americană să-l concedieze, la încercarea de infiltrare a unor agenți notorii ai Securității, precum Ivan Deneș, la înveninarea atmosferei din Departament, la dezbinarea membrilor săi și canalizarea energiei lor în conflicte artificial create, ceea ce nu putea decît să dăuneze activității redacției, la folosirea publicației Stindardul, cu sediul la München și plătită de Securitate. Nimeni nu trebuie să mă creadă pe cuvînt. Absolut totul este confirmat în documentele din arhivele CNSAS. Și aici nu e numai numai Noel. Lista este mult mai lungă, iar asasinatele sînt dovedite, pentru cine are ochi să vadă și urechi să audă: Cornel Chiriac, Preda Bunescu (foarte posibil), Noel Bernard, Emil Georgescu, Mihai Cismărescu (posibil), Vlad Georgescu.

C.T.: De ce nu v-ați mutat în România după ce v-ați pensionat de la Europa Liberă?

I.M.B.: După 1989 – mă feresc de termenul “revoluție”, pentru că el se referă doar la tinerii entuziaști, care au fost gata să se jertfească pentru libertate ori au fost chiar jertfiți, inutil, în jocurile criminale pentru putere –, primul meu impuls a fost ca, după închiderea Radioului, să mă întorc în România. Asta era pe vremea cînd pronosticul lui Silviu Brucan, anume că România va avea nevoie de douăzeci de ani ca să ajungă la democrație, mi se părea culmea pesimismului și mă indigna peste măsură. În următorii cinci ani – Radioul s-a mutat la Praga, la 30 iunie 1995 –, am înțeles că, de fapt, pronosticul lui Brucan fusese, contrar părerii mele inițiale, culmea optimismului. Totodată, în vara lui 1994 s-a petrecut în viața mea un eveniment care mi-a schimbat-o cu desăvîrșire: s-a născut primul meu nepot, Dani. De cum l-am luat în brațe, am înțeles că n-o să mă mai pot despărți de el, iar cînd fiica mea s-a arătat încîntată de ideea de-a mă muta definitiv la San Diego, în California, unde locuiau ei, m-am hotărît cît se poate de repede și ușor. Marele meu noroc este că nu m-a impresionat niciodată celebritatea, așa că trecerea de la activitatea în fața microfonului la cea din camera copiilor ori din bucătărie nu m-a afectat cîtuși de puțin.

C.T.: Ce mai știți despre ceea ce se întîmplă în România?

I.M.B.: La început, eram atît de dezamăgită și dezgustată, încît aș fi vrut să nu știu nimic. Lucru imposibil, pentru că veneam în România aproape în fiecare an și aveam acolo o mulțime de prieteni. Realitatea contrazicea toate previziunile experților politologi, potrivit cărora, odată cu căderea comunismului, țările eliberate vor reveni rapid la o viață normală. Și continuă încă să le contrazică. Cred că pînă și specialiștii au subapreciat efectul dezastruos al spălării creierelor de către comunism. Așa a fost creat omul nou, indiferent la libertate și democrație, interesat doar de o slujbă sigură, unde “noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”. Mărturisesc că știu mai mult decît aș vrea.

C.T.: Nepoții dumneavoastră știu românește?

I.M.B.: Limba în care a deschis ochii Dani a fost româna. Engleza i-a devenit familiară din filme, pe care le vedea și revedea cu pasiune, începînd de la doi ani, pe casete și CD-uri, ca și din poveștile pe care mă punea să i le citesc, considerînd dumnealui că eu aș citi bine doar englezește. Cînd îi citeam în românește, decreta cu oarecare dispreț: “Nana, tu nu știi să citești!”. Cînd i-am povestit asta lui Nestor Rateș, s-a prăpădit de rîs: “Ioana Măgură Bernard nu știe să citească”. Cînd s-a născut fratele lui mai mic, Julian, Dani a fost convins că nu se poate înțelege cu el decît pe românește și așa au vorbit pînă cînd Julian a intrat la grădiniță. Atunci au descoperit deodată amîndoi că le vine mult mai ușor să folosească engleza și au abandonat cu desăvîrșire româna. O înțeleg însă bine, au învățat ușor spaniola, mirîndu-se ce mult seamănă cu româna, și mai ales Dani ar putea vorbi românește, deși cu un puternic accent american, dacă ar fi obligat.

C.T.: Ce nostalgii românești aveți?

I.M.B.: România este o țară cu multe frumuseți, în care m-am născut și am trăit 29 de ani. Nostalgiile mele românești cele mai intense și dureroase sînt, însă, oamenii. “A fost odată ca-n povești, / A fost în România / O mare ceată de golani…” Pe acești golani, deveniți între timp maturi, și pe bătrînii care seamănă cu ei i-am iubit și îi iubesc din tot sufletul. Lor le-am dat tot ce am crezut că am mai bun și îi poate ajuta mai mult. Am, bineînțeles, și nostalgii personale. La vîrsta mea – împlinesc, la sfîrșitul lunii, 77 de ani –, rîndurile prietenilor, cunoscuților, foștilor colegi de școală, de institut, teatru, televiziune și radio se răresc tot mai mult. Este trist și doare. Încerc totuși să-mi amintesc ce-mi spunea Noel, pe patul de moarte: “Uită-te la jumătatea plină a paharului, nu la cea goală”. Atunci mă bucur că i-am avut în viața mea, că i-am iubit și m-au iubit. Cred că nostalgia este, în fond, dovada iubirii.

(5738 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

  1. Simplitate, modestie si mai ales valoare. Intelectuali romani integri cu adevarat curajosi si patrioti care au fost vanati, huliti, marginalizati de catre mascaricii puterii politice. De cand a picat comunismul se intampla frecvent acelasi lucru dar cu alte mijloace…pacat ca aceasta boala nu are inca antidot.

  2. Excelent interviul luat d-nei Ioana Bernard.Din pacate,asa cum spune dansa,oamenii oisnuiti si integri,n-au nici-o apreciere in asa zisul stat de drept rumun.Ca un ex.,in cazul lui Paul Goma,nici o soapta nu se aude despre dansul,darramite sa i se ia vre-un interviu.

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.