Home / Reportaj / Iohannis, neschimbatul

Iohannis, neschimbatul

Zoom

27 septembrie 1992 m-a prins la Păltiniș. Nu împlinisem încă 18 ani, iar în zilele următoare aveam să primesc o săpuneală zdravănă de la tata. Pentru că începusem clasa a XII-a, urma bacalaureatul și apoi examenul la facultate, iar eu o tăiasem într-un week-end prelungit cu o gașcă în care toți ceilalți erau deja studenți și începeau școala de-abia pe 1 octombrie. Cred că avea dreptate tata, nu mai știu dacă am recunoscut asta și atunci.

Dar cred că nu. M-am întors de la Păltiniș marți sau miercuri, cătrănit rău și încercând să scap de urecheală din motive politice. Dar de cătrănit eram cătrănit rău, pe bună dreptate.

 

Căci pe 27 septembrie 1992

au avut loc alegeri parlamentare și primul tur al alegerilor prezidențiale. Erau primele alegeri după noua Constituție, trecuseră doi ani și jumătate de la Duminica Orbului din 1990 și speram ‒ cel puțin noi, în gașca noastră ‒ că Iliescu și FSN-ul vor dispărea de pe scena politică, făcând loc schimbării, CDR-ului, occidentalismului tra-la-la. La schitul de la Păltiniș, unde eram găzduiți într-o anexă pentru oaspeți, televizor era doar în camera în care se mai odihnea, din când în când, mitropolitul-securist  Antonie Plămădeală.

Noi votaserăm, toți, dis-de-dimineață. Chiar și eu, care nu împlinisem 18 ani. Și nu, nu e un autodenunț legat de fraudarea votului, căci în 1992 încă mai puteai vota dacă împlineai 18 ani în anul desfășurării alegerilor. Așadar, ca să contăm, votaserăm. Și, naivi fiind, eram convinși că toată țara, pe care n-o vedeam așa cum a zis Brucan, formată din 80% proști, votase cam ca noi. Râdeți, dar așa credeam noi.

Fac parte dintr-o generație de naivi. Decembrie 1989 și tot ce-a urmat ne-a prins cruzi, dar plini de speranță și dornici de implicare. Eram atât de mici încât n-apucaserăm să fim membri de partid, uteciști fuseserăm în joacă, iar colaboratori ai Securității nu ajunseserăm, cei mai mulți tot din cauza vârstei fragede. Așa că noi, în pauzele orelor de liceu, discutam politică. Unii ne-o luaserăm pe cârcă la mineriadă. Alții făceau revoluții prin licee, unii scriam deja în presă. Eu chiar din 1990, cu complicitatea unor inconștienți care nu s-au temut să lase un puști de 15 ani să se exprime. Câțiva dintre inconștienții ăștia îmi sunt și azi colegi de redacție, dar n-apuc niciodată să le mulțumesc.

 

În fine, rămăsesem în momentul

votului nostru matinal și plin de speranță. Sunt șanse, dacă vă folosiți imaginația, să vă puteți închipui o gașcă de puști care așteaptă rezultatul alegerilor. Strânși pe întuneric, fiindcă mitropolitul securist era la schit și ni se părea că ne urmărește, fidel apucăturilor lui de turnător, în cămăruța noastră cu paturi suprapuse, încercam să facem un radio portabil să funcționeze. Văzută azi, imaginea aia are ceva dintr-o scenă de film prost cu ilegaliști. Dar pentru noi era însuși “Filmul”. Ăla de care depindea viitorul nostru. Eram mici, v-am mai spus. Și oarecum încrezători, căci naivi sună prea prost, totuși.

Urnele se închiseseră și, dacă nu mă înșel, cred că era primul an în care, în România, se difuzau exit-poll-uri. Într-un târziu, radioul a acceptat să funcționeze. Ba a prins și semnal, ceea ce pentru rabla aia era o performanță. Tăceam ca să putem auzi. Iar tăcerea s-a adâncit atunci când am auzit primele estimări. După care au început înjurăturile. Bietul popor român. Dacă ne-a auzit atunci, probabil că s-a simțit ca județul Teleorman înainte de alegeri. Dar cred că nu ne-a auzit.

 

În seara aia,

28,29% din români sărbătoreau FDSN-ul. 20,16% plângeau scorul mic al CDR, din care PNL nu făcea parte. 10,38% votaseră cu FSN, 8,12% aleseseră PUNR, 3,85% votaseră partidul lui Vadim Tudor, 3,30% îi votaseră pe agrarienii lui Surdu și 3,18% pe socialiștii lui Verdeț și Păunescu. Ungurii obținuseră și ei 7,58%. Restul nu făcuseră pragul. Încă nu știam în seara aceea, dar urmau patru ani cu Văcăroiu premier și o coaliție parlamentară alcătuită din ce avea politica românească mai rău: comuniști, neocomuniști, securiști, naționaliști, extremiști.

Oricum, și Iliescu luase 47,2% încă din primul tur. Mai avea puțin și al doilea tur nu era necesar.

 

Nici nu mai știu cât am dormit

în noaptea aia sau cum. Dimineață am coborât în Sibiu, să verificăm rezultatele în presa scrisă. Iar eu mai aveam ceva de făcut: trebuia să trimit la redacția Academiei Cațavencu textele pentru numărul de săptămâna aia. Lunea era și este în continuare, la noi, zi de ediție.

La poștă încă nu apăruseră faxurile. Oricum, n-aveam bani ca să pot plăti un serviciu atât de costisitor, cum era, pe vremea aia, expedierea unui fax interurban. Așa că am început să colindăm sediile partidelor, încercând să găsim un fax de unde să-mi pot trimite și eu cele două-trei pagini cu texte. Partidele și organizațiile din CDR aveau, mai toate, sediile închise. Cum-necum, ne-a ieșit în cale sediul fățos și plin de activitate al Forumului Democrat al Germanilor din România. Oamenii erau aproape veseli, cu sau fără motiv. Ei, oricum, aveau un om în Parlament, ca reprezentant al minorității germane. Noi eram negri de supărare și cam încrâncenați. Dar ne-am înveselit brusc: în secretariatul formațiunii stăteau frumos și disciplinat aranjate, aproape militărește, patru sau cinci faxuri ce păreau noi. Ajutoare pentru democrație de la frații din RFG. Zâmbind, am crezut că textele (pe care eu le consideram, atunci, extrem de importante) sunt ca și trimise spre redacție. Numai că secretara s-a uitat lung la mine, părând că nu înțelege rugămintea de a ajuta presa independentă să mai dea o lovitură bătrânului comunist cu mâinile pătate de sânge (Ion Iliescu, v-ați prins). Am reformulat, mai puțin agresiv, cred. A părut să înțeleagă. Așa că a declarat că problema aceasta, ce presupune cheltuirea de resurse și bani ai FDGR, o depășește, așa că are nevoie de aprobarea unui șef. Șef care a apărut, deranjat, dintr-un birou alăturat, unde se sărbătorea ceva. Un tip impunător, mare, pe la 33 de ani. Am crezut că e omul meu. I-am expus și lui, pe scurt, problema, dar pe care n-o mai vedeam ca pe o problemă. Un om atât de tânăr nu putea fi decât un un anticomunist care iubește și ajută presa, ce naiba.

Ghinion. Al meu. Tânărul ăla s-a uitat la mine ca la un gândac, dar unul cam de aceeași înălțime cu el. Ceea ce-l enerva și mai mult. Mi-a spus că ei nu sunt Poșta Română, să ofere servicii de genul ăsta, și că pe ei telefonul îi costă. Ca și hârtia de fax. Așa că, dacă vreau, totuși, să trimit de pe vreunul dintre faxurile lor prea prețioase, să plătesc. Am mulțumit, am zis că nu și am întrebat așa, în treacăt, cum îl cheamă. Mi-a spus, lent și cam din colțul gurii. De-abia târziu, peste aproape două decenii, aveam să-l revăd, de data asta la televizor, și să-l înțeleg: oricâte meditații ai da, șase case nu se cumpără făcându-ți pomană cu toți coate-goale din presă.

(879 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

  1. Ăsta cam așa e..Andrei. Unele din textele tale erau afișate la un mic panou din clasă. …Iar doamna de latina. ..Dumnezeu s-o odihnească. ..printre doua fumuri de țigara Îți comenta textele râzând. …Ce vremuri…

  2. :)) mai incearca un pic….Liceul nr 26 București…de la clasa a X a in sus….spre viitor

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.