Home / Actual / IULIA RUGINĂ: ”Greșeala enormă pe care o poate face un cineast e să creadă că face superproducție cu zece mii de euro”

IULIA RUGINĂ: ”Greșeala enormă pe care o poate face un cineast e să creadă că face superproducție cu zece mii de euro”

Zoom

Un jurnalist de televiziune face un reportaj despre colegul lui cameraman, mort într-o explozie. E premisa noului film al Iuliei Rugină, Breaking News, care are premiera pe 29 septembrie. Scris de regizoare împreună cu Ana Agopian și Oana Răsuceanu, cu Andi Vasluianu în rolul principal, filmul e produsul finit al unor eforturi vechi de vreo zece ani.

Dan Panaet: În ce măsură e un film despre presă?

Iulia Rugină: Foarte puțin și nu a fost ăsta scopul. E un film despre revelație, despre depresie, despre familie, despre parenthood. E mai puțin despre presă, poți să ai modul ăsta de apropiere de un străin în cu totul alt subiect. Până la urmă, Citizen Kane este în același tipar.

Mă sperie că unii oameni înțeleg că filmul ăsta spune că televiziunea e o porcărie. Nu am vrut asta. E doar tangențial acolo. Ce mi se pare că e în film e instinctul ăsta pe care-l au opinia publică și presa ca atunci când cineva moare într-un mod tragic să devină peste noapte un sfânt. Cam așa faci, ceea ce nu e neapărat rău, dar nici adevărat. E firesc, că n-o să zici ”handicapatul ăla, alcoolistul ăla penibil, a murit ca un bou, bine a făcut”. E o tendință de a construi o imagine de om perfect. În film, e o secvență în care se montează un In memoriam și unul dintre foștii colegi zice: ”Da, era cel mai bun dintre noi, era un om bun”. O spune ca un antrenor de fotbal care a pierdut un jucător.

D.P.: De unde a venit ideea filmului?

I.R.: Noi am scris prima dată în 2006. Nu mai știu a cui a fost ideea. La început era altfel, despre un producător căruia îi murea reporterul și care se ducea la cei care l-au cunoscut. Era un fel de road movie. Ajungea în Vama Veche, ajungea în Deltă.

D.P.: V-ați inspirat dintr-un incident real?

I.R.: Nu, dar ne-am gândit la explozia de la Mihăilești. Am citit despre ea, dar nu asta a generat scenariul.

D.P.: La ce lucrezi acum?

I.R.: La o expoziție care se leagă de un documentar, o expoziție despre discotecile din perioada comunistă. Te plimbi prin diverse camere care recreează atmosfera din acele discoteci. Am pornit de la povești pe care le-am auzit de la Sorin Lupașcu, fost DJ la “Ring” mulți ani. Documentarul pleacă de la expoziția asta. E un subiect neacoperit. Nu s-a scris nimic despre asta, sunt doar poveștile oamenilor. De la Breaking News mi-a venit ideea cu documentarul, pentru că atunci am luat legătura cu Sorin Lupașcu, pe care l-am contactat ca să ne ajute cu povești, cu material.

D.P.: Cum a fost să lucrezi cu un actor adolescent?

I.R.: Eu am mai lucrat cu neprofesioniști și la Love Building. Voica (Voica Oltean, care în film e fiica cameramanului mort) are un talent de bază. A fost intens să lucrez cu ea, dar nu din cauza vârstei sau a lipsei de experiență, ci din cauza personalității. Și ea, și eu, și Vasluianu suntem fiecare centrul universului, iar din cauza asta apare o ciocnire. Numai că Voica a fost foarte deschisă și față de mine, și față de Andi, a fost foarte multă încredere la mijloc.

D.P: În ce draft al scenariului a apărut copilul?

I.R.: A apărut în ultimul draft. Până atunci, reporterul se ducea pe urmele cameramanului și nu găsea o fată. Îi găsea părinții, găsea un prieten, găsea mai mulți oameni ale căror păreri conduceau la ceva. În ultimul an de filmat a apărut fiica, atunci când oricum intraserăm într-o panică totală, pentru că noi obținuserăm finanțare și nu mai voiam să fac filmul deloc. Mi se părea că e prost, că e slab scenariul. În plus, venea și după o senzație de eșec după Love Building 2, unde mi se pare că am greșit enorm. Te întorci la ceva ce de fapt ai vrut să faci de zece ani de zile cu senzația că nu poți să faci film, punct. Eu am vrut pur și simplu să nu mai fac nimic, niciodată, despre film. Acum, simt filmul foarte aproape de mine, ceea ce cu Love Building 2 nu s-a întâmplat. Nu critica și cronicile te fac să tragi concluzia că ai făcut un film bun sau prost. Eu am știut de la montaj la Love Building 2 că e un eșec total. La Breaking News, la final, eu am simțit că e ce am vrut. Dacă e ce ai vrut și nu place oamenilor, tot e mai bine decât dacă nici nu e ce-ai vrut și nici nu place.

D.P.: Ce regizori din noul val îți plac?

I.R.: Cel mai mult am fost apropiată, ca stil și ca tot, de Cristian Nemescu, care nu mai este și nu a apucat să facă mai mult decât o parte din primul lungmetraj. Eu îl știam pe Cristi dinainte să intru la facultate și totdeauna mi s-a părut că așa aș fi vrut să fac și eu filme. Cred foarte tare că moartea lui a închis o direcție pe care sunt convinsă că ar fi mers și alții în cinema-ul românesc. Dar eu am învățat enorm de la toți. De la Puiu, Mungiu, Porumboiu… Polițist, adjectiv e unul dintre cele mai bune filme ever. Ei au dat direcția asta, neimitând pe nimeni și neimitându-se nici unul pe celălalt.

D.P.: Dintre regizorii străini?

I.R.: S-au tot schimbat preferințele, pentru că m-am schimbat eu. Cumva, e firesc. Dacă regizorul are tema aia și direcția lui, tu rezonezi cu ea la un moment dat, dar ești în continuă transformare. Eu nu cred că am găsit clar tema mea, să zic că asta sunt eu. Dacă cineva vede un film de Puiu, zice ”ăsta e un film de Puiu”. Nimeni nu poate să zică ”ăsta e un film de Iulia Rugină”. Sunt departe de treaba asta. Mă transform și mă schimb. Acum nu știu în ce fază sunt ca regizor. Deocamdată, sunt în faza de research pentru că fac un doctorat despre cinema-ul low budget. Văd destul de mult în zona asta de filme, de mai demult, nu neapărat recente. Concluzia la care vreau să ajung, pe care vreau să o justific, e că limitările financiare te duc la o anumită stilistică și că există o stilistică comună în toate filmele astea cu buget mic. Sunt filme cu un personaj, cu două personaje, cu un singur spațiu, cu un conflict foarte puternic. E totul foarte concentrat. Locke, de exemplu, e un film cu un singur personaj, care e într-o mașină. Tot filmul arată drumul lui de la Londra în alt oraș. Mi se pare că te ține într-o tensiune incredibilă acolo. Din aceeași gamă cu Buried, cu unul într-un coșciug îngropat în Irak și încercând să iasă de acolo. Nici lumină nu prea e, ai lumină doar de la sursele din cadru, o brichetă Zippo și o lanternă. O concluzie la care am ajuns e că filmul se termină atunci când se termină spațiul. Când a ieșit de acolo, s-a terminat filmul. Că e mașină, că e cameră, că e pădure, ca-n Blairwitch Project. Spațiul e antagonistul, iar antagonistul și mai mare e el însuși, sau celălalt personaj cu care e.

D.P.: Intră și filmele românești în logica asta a filmelor cu buget scăzut, care dezvoltă o stilistică anume din motive financiare?

I.R.: Da, cred că da. Pentru că ele vin cumva la pachet și greșeala enormă pe care o poate face un cineast, pe care eu am făcut-o cu Love Building-urile, e să știe că are foarte puțini bani, dar să nu-și adapteze povestea la banii pe care-i are, să creadă că face superproducție cu zece mii de euro.

(1410 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.