Home / Interviu / LIVIU TOFAN: „Au așteptat să moară Iulian Vlad? De ce? Avea cumva protecție specială? Trebuia menajat?”

LIVIU TOFAN: „Au așteptat să moară Iulian Vlad? De ce? Avea cumva protecție specială? Trebuia menajat?”

Zoom

Printre puținii care și-au adus aminte că în 2017 se împlinesc treizeci de ani de la marea revoltă a muncitorilor de la Brașov e Liviu Tofan. Fostul redactor de la Europa Liberă a trecut de la microfonul radioului la filme documentare și la cărți de investigație jurnalistică de o expresivitate impecabilă și de o memorie fără cusur, cu care demontează „idoli” reinventați după 1990, dintre care unii, ca generalul Iulian Vlad, au fost demonii represiunii comuniste.

Cristian Teodorescu: Ai făcut un film documentar despre Brașov 1987. Atunci, pentru cei care au uitat, a avut loc revolta muncitorilor de la „Steagul Roșu” împotriva regimului. Față de ceea ce se știe, ce ai aflat în plus după 30 de ani?

Liviu Tofan: Am aflat multe detalii. Știam, în mare, ce se întîmplase pe 15 noiembrie 1987, dar nu cunoșteam amănunte. Or, tocmai detaliile sînt sarea și piperul, ele dau viață și culoare întîmplărilor. Nu voi da exemple ca să nu fie un „spoiler”, se vor vedea în film. Un singur lucru aș spune: am găsit mai multe note ale Securității Brașov din acea perioadă, una dintre ele chiar din 13 noiembrie, cu doar două zile înainte de revoltă. Din aceste note adresate conducerii locale de partid reiese clar că Securitatea cunoștea perfect problemele și starea de spirit a oamenilor, și chiar avertiza că unii muncitori amenință cu „acțiuni turbulente”. Or, partidul nu a reacționat în nici un fel la aceste avertismente, nu a făcut absolut nimic pentru a dezamorsa situația. Și mi-am dat seama că regimul nici nu mai avea de pe atunci cum să reacționeze pozitiv, că era deja „mort”. Dar, vorbind despre experiența facerii acestui film, intitulat Brașov 1987. Doi ani prea devreme, cel mai important a fost că i-am cunoscut pe oameni, pe cei care au participat la revoltă și au avut, primii, curajul să strige „Jos Ceaușescu!” și să ia cu asalt un sediu de partid – cum nu s-a mai întîmplat decît în decembrie 1989.

C.T.: De ce nu s-a întins atunci revolta de la Brașov?

L.T.: Pentru că cele petrecute la Brașov au avut și efectul de a pune în gardă regimul Ceaușescu. Luat, inițial, prin surprindere, regimul a întărit imediat măsurile represive tocmai pentru ca revolta să nu se extindă. Supravegherea și controlul exercitate prin Miliție și Securitate au sporit la nivelul întregii țări și s-a întocmit un plan de măsuri pentru prevenirea și combaterea unor posibile revolte viitoare. Este vorba despre celebrul Ordin nr. 002600 („00” inițial însemnînd „Strict Secret”) al Ministerului de Interne „pentru creșterea capacității combative și de intervenție în scopul executării ferme a atribuțiilor pentru asigurarea legalității și ordinii de drept”. Pe baza acestui Ordin a avut loc și represiunea de la Timișoara, în decembrie 1989. În textul documentului există un detaliu inspirat direct din evenimentele de la Brașov: „Nu se va permite în nici un mod ca evenimentele să ia amploare, blocîndu-se în acest scop căile de acces spre și din obiectivele unității socialiste, interzicîndu-se totodată ieșirea în stradă a elementelor turbulente”. Or, exact așa s-a produs revolta de la Brașov – ca urmare a ieșirii în stradă a muncitorilor de la „Steagul Roșu”, cum era numită Întreprinderea de Autocamioane Brașov (azi Roman S.A.).

C.T.: Cum ți se pare sindicalismul de azi din România?

L.T.: Mi se pare la fel de autentic ca tot restul înjghebării – partide, Parlament etc. Passons.

C.T.: În ce relații ești cu Marius Oprea, istoricul care face arheologie în căutarea victimelor comunismului din anii ’50 și care e unul dintre puținii investigatori ai represiunii de la Brașov?

L.T.: În vechi și bune relații. În 1991/92, cînd am pus pe picioare redacția din București a postului de radio Europa Liberă, tînărul ziarist (brașovean) Marius Oprea s-a numărat printre membrii echipei de bază, alături de (și-mi face plăcere să-i amintesc): Filip Florian, Radu Călin Cristea, Dorina Rusu (pe atunci Băeșu), Sorin Faur, Lucian Ștefănescu, Sorin Șerb, Gilda Lazăr și Horațiu Pepine. Ulterior am mai avut ocazia să colaborăm în perioada in care Marius Oprea a condus Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului.

C.T.: În București, în 1987, a fost incendiat Arcul de Triumf de mucava de pe aleea care ducea la Pavilionul Expozițional, actualul Romexpo, și s-a încercat incendierea statuii lui Lenin de la Casa Scînteii. Toate astea au vreo legătură?

L.T.: Da, au legătură. Manifestările individuale de protest împotriva regimului erau tot mai numeroase, în pofida riscurilor foarte mari. Răspîndirea de manifeste era forma de protest cea mai des folosită. Cum a făcut Doina Cornea pe 18 noiembrie 1987 la Cluj, cerînd solidaritate cu brașovenii – și a fost arestată. Apoi a fost arestat (și bătut crunt în anchetă) Radu Filipescu. Regimul Ceaușescu strîngea șurubul represiunii, dar era deja pierdut. Revolta de la Brașov a fost începutul sfîrșitului, cum se spune.

C.T.: Filmul tău despre discursurile pe care le ținea N. Ceaușescu la TVR de revelion, mai exact despre ceea ce nu se vedea la televizor, îl arată pe Ceaușescu așa cum era, un semianalfabet care a ajuns președintele României. Ce-ți spun despre acest film cei care îl ridicau în slăvi pe Ceaușescu?

L.T.: Documentarul acela, făcut pentru TVR, se intitulează 1989. Un timp sărit din calendar. Am vrut să arăt că întreg anul 1989 a fost, pînă la evenimentele din decembrie, un an remarcabil, în care lucrurile se precipitau evident și revoluția de la Timișoara a venit ca un deznodămînt firesc. Ce cred țuțării lui Ceaușescu mă interesează prea puțin. Am făcut acel film pentru tineri, ei trebuie să știe ce și cum a fost. Pe YouTube, unde filmul a avut pînă acum zeci de mii de vizionări, reacțiile au fost foarte bune.

C.T.: Cum îți explici aplombul lăudătorilor de azi ai generalului Iulian Vlad?

L.T.: Mi-l explic prin ignoranța noastră în primul rînd, și prin tupeul lor în secundar. N-ar fi îndrăznit dacă noi am fi avut posibilitatea de a cunoaște mai mult despre ce a însemnat și ce a făcut Securitatea, dar accesul la această cunoaștere a fost îngrădit cu premeditare. Uite un exemplu concret, legat chiar de revolta de la Brașov. Văzînd că la CNSAS nu se găsește nimic despre anchetarea celor arestați atunci, ne-am adresat direct SRI-ului în ideea că aceste documente s-ar mai putea afla acolo. Și ne-au răspuns așa: „Urmare a cererii dumneavoastră adresată Serviciului Român de Informații și înregistrată cu nr. 67.394 din 06.12.2016, prin care solicitați accesul la eventuale documente și imagini (foto, video) referitoare la evenimentele din toamna anului 1987 desfășurate la Brașov, vă comunicăm că, în urma verificărilor efectuate, a rezultat că documentele privind problematica menționată au fost predate Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, actualul deținător al materialelor de arhivă create de Securitate”. Adică ne-au trimis la plimbare. Revenim la Iulian Vlad, cel care conducea Securitatea la momentul revoltei din 1987 și al anchetelor de atunci. Să vezi coincidență. Abia se anunță decesul generalului, că șeful SRI, Eduard Hellvig, declară public că va preda CNSAS “noi documente” despre Brașov 1987 (și cazul Gheorghe Ursu). Au așteptat să moară Iulian Vlad? De ce? Avea cumva protecție specială? Trebuia menajat?

C.T.: Apropo, de ce crezi că n-avem un muzeu al comunismului și al fostei Securități?

L.T.: Pentru că nu se vrea. Un astfel de muzeu ar însemna expunerea publică a răului și a răufăcătorilor. De la început, din 1990, preocuparea celor ajunși la butoane a fost de a ne împiedica să aflăm ce au făcut ei (și acoliții lor) pînă în 1989 ca activiști ai partidului comunist, ca membri sau colaboratori ai Securității. Să ne amintim că accesul la dosarele Securității a fost blocat complet timp de zece ani după revoluție. Dar nici după constituirea CNSAS lucrurile nu s-au mișcat cine știe ce, iar subiectul predării către CNSAS a tuturor dosarelor Securității este și azi, cum vedem, de maximă actualitate. Deocamdataă am putea face un muzeu sau măcar o expoziție despre cum și cine ne împiedică să avem un muzeu al comunismului și al fostei Securități.

C.T.: Ce mai știi despre Neculai Constantin Munteanu, care de vreun an a dispărut și de pe FB?

L.T.: Despre Nae vreau să cred că este bine, la el acasă (la München), că se „gîndăcește” (expresia lui) între rafturile cu cărți și bucătăria unde îi place atît de mult să gătească. Și că s-a izolat complet de o lume prea dură pentru sensibilitatea lui, și care l-a dezamăgit de prea multe ori. În rest, „să auzim numai de bine”, vorba lui.

C.T.: Dacă ai face un film documentar despre România de azi de la ce ai porni?

L.T.: Cred ca m-ar interesa să văd România de azi prin ochii unui tînăr care, după un frumos început de carieră undeva afară, vrea să-și facă un rost aici. Ce compromisuri ar trebui să facă? La ce ar trebui să renunțe? Ar merita? Ar reuși? Nu știu. Rămîne de văzut.

(1295 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

  1. Foarte constructiv, demn de a fi admirat și bine documentat! Cat despre tânărul care ar vrea sa înceapă aici ceva venind dinafară, întrebarea cred că rămâne retorică iar răspunsul cred că e unul singur: NIMiC aici în țară, totul e decadent și absurd…mai ales pentru noile generații. Din păcate!

  2. Ce tot o tineti cu „fosta Securitate”, nu e deloc la timpul trecut, e la prezent. Securitatea si-a fācut un brat asa de lung cā a reusit sā sugrume la vremea respectivā PCR-ul si ulterior, implicit, si derivatele sale.

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Etichete: