Home / Film / Măcelul lui Orient Express

Măcelul lui Orient Express

Zoom

Crima din Orient Express este, foarte probabil, unul dintre cele mai prost păstrate secrete din istoria literaturii. Poate a fost seria cu David Suchet în rolul principal, poate a fost filmul lui Sidney Lumet din ’74 sau, mai știi, poate a fost chiar cartea – istoria notează și întîmplări mai greu de crezut. În orice caz, simpla menționare aduce un zîmbet complice în ochii interlocutorului și un scurt „Da, elegant!”.

Cam asta e poziția precară de plecare pentru orice inițiativă cinematografică în care călătorul CFR Hercule Poirot are rolul principal. Asta, plus o anumită stare de „Ugh, iar Poirot?” adusă de sus-numita serie, abia încheiată în 2013 după 24 de ani de filmări. Sau poate doar de episodul amintit, lansat în 2010.

Practic, orice proiect cu detectivul belgian în cadru are nevoie ca regizorul să-și asume una din poziții: fie publicul său știe despre ce e vorba, și atunci îl mesmerizează cu un joc actoricesc de excepție, cu filmări superbe, cu unghiuri subtile, cu ton, cu ritm, cu tot ce stă în arsenalul unui cineast nu inspirat, ci tras pe nări de muză de parcă ar fi cocaină excepțională, fie publicul e bîtă și atunci e destul să deșire povestea originală, stînd cuminte în granițele trasate de madam Agatha.

Kenneth Brannagh, fiind genul de băiat care pocnește de talent ca o petardă expirată, a ales a treia cale. Deviază bine-mersi de la canon pentru că publicul oricum nu știe povestea originală și face terci din parcursul anchetei pentru că spectatorii oricum știu ce se întîmplă.

De exemplu: filmul pornește în Ierusalim, nu în Alep, pentru că un popă, un imam și un rabin sînt acuzați de furt și aduși de gloata mînioasă fix în fața Zidului Plîngerii. Vine Poirot și decide, în urma unui indiciu demn de Verdict: crimă în zilele lui proaste, că hoțul e de fapt șeful Poliției, care vrea scandal pentru că numai așa își păstrează postul bine plătit. Genul de scriitură retardată vîndută pe post de hipstereală moralizatoare, gen „Vedeți, autoritatea/patriarhatul/reptilienii ne încaieră unii cu alții pentru că motive!”.

Și hipstereala nu se oprește aici. Nu poți să ai justiție socială dacă n-ai și un negru. Deci adio, colonele Arbuthnot, jucat pe vremuri de Sean Connery, fostul fruntaș devenit doctor a venit să-ți ia locul. Așa trebuie, pentru că strămoșii lui au fost oprimați pe un alt continent sau gen. Din punct de vedere estetic au nimerit-o: detaliul subliniază cu trafaletul de sfințit al Prefericitului cît de fals e tabloul, iar tentativele de imersiune în poveste sînt făcute terci.

Nimeni nu poate sta în vîrful că… tronului ăstuia făcut din prostie și îngîmfare mai bine ca Poirot. David Suchet a impus un stardard. Nu ca imagine. Ca interpretare. Eroul lui e ridicol, e caricatural, e excentric, dar, în același timp, are demnitate, are farmec și n-ar putea fi mai convingător decît dacă am smulge prototipul direct din imaginația Agathei Christie. Prin comparație, regizorul-protagonist al mizeriei de față a înțeles că tot ce are de făcut este să-și lipească o șinșilă sub nas și să vorbească precum Pepe Le Pew. Asta explică și de ce există două scene în care Poirot se uită la o poză cu o mîndră din tinerețe și murmură: „My darleengue! I love you! I want to marry you!”.

Interpretarea idioată a lui Kenneth Brannagh devine, din vizibilă, halucinantă, pentru că regizorul Brannagh insistă să polueze orice scenă cu îngălatul interpret. Și nu-i ajunge materialul-sursă. Poirot se urcă pe tren, Poirot fugărește suspectul pe schele, Poirot se luptă cu un tîrlete mult mai tînăr, Poirot este împușcat! Poirot termină cazul nu în șarmul vagonului, ci în fața unui mese de festivalul berii, unde suspecții sînt adunați fix precum în faimoasa „Cină cea de taină”.

Există filme care îți lasă un gust amar. Ăsta îți lasă gust de bilă. Și totuși, e ceva care să aducă echilibru? Ar fi Johnny Depp, în rolul excelent al unui ticălos. Acel ticălos. Și ar fi, evident, Michelle Pfeiffer, care șterge pe jos actoricește cu paiața Brannagh în orice scenă în care sînt împreună. Ar mai putea fi Judy Dench, Willem Dafoe, Olivia Colman și alții, mulți alții, dar, din păcate, au dat peste un regizor de doi lei, care n-a știut să-i folosească.

Murder on the Orient Express. R.: Kenneth Brannagh. Cu: Kenneth Brannagh, Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Judy Dench, Willem Dafoe, Olivia Colman.

(955 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

  1. Eu cred ca de fapt tie nu-ti prea place filmili. Ori esti prea pretentios pentru lumea asta imperfecta. Ori esti heitar dintr-aia. Sau ai vrut sa te faci actor in tinerete dar a ras lumea de tine. Ori pur si simplu nu stii/poti sa scrii nimic frumos si drept urmare este un vesnic cautator de paie in ochi. Oricum ceva e in neregula.

  2. Magistral, ca de obicei ! Felicitări și tot așa să vă mențineți, la aceleași cote înalte !

  3. Alep era in carte, acu’ e doar covor de bombe – asa ca mai greu sa filmezi in locatie, iar prin alte tari cu acelasi decor….lumea e cam ostila.
    La „si altii” mai e Penelope Cruz in rol secundar dar mare.

    In rest trenul e fain si timpul trece repede dar observi cind oamenii aia servesc cafeaua sau ceaiul pe alaturi de linia ferata in decor hibernal da’ nu li se vede un abur cind respira. Am mai vazut o adaptare britanica – Anna Karenina in blanuri pe un peron la fel.

    Pe alaturi rau de tot un personaj – diplomat maghiar, conte si campion de tango. Te apuca risul si cind vezi ce prost joaca actorul o astfel de caricatura.

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.