Home / Interviu / MAGDA CÂRNECI: „România e un loc care încă mai are suflet”

MAGDA CÂRNECI: „România e un loc care încă mai are suflet”

Zoom

Poetă, prozatoare, eseistă și critic de artă, Magda Cârneci și-a luat doctoratul la Paris. A condus filiala ICR din Paris. E președinta PEN Club România.

Cristian Teodorescu: Ce e PEN Clubul și ce vrea el?

Magda Cârneci: PEN Club e o organizație creată în 1921 la Londra, care urmărea să-i solidarizeze și să-i ajute (moral, financiar, fizic) pe scriitorii europeni după catastrofa primului război mondial. Cu prozatorul nobelist John Galsworthy ca președinte, PEN – acronimul în engleză de la Poets, Essayists, Novelists – a avut un succes neașteptat. În cîțiva ani de zile au apărut filiale PEN în diverse țări europene, apoi, după al doilea război mondial, în toată lumea. Acum, PEN International este cea mai veche și mai mare organizație mondială a scriitorilor, care de aproape o sută de ani se luptă să-i încurajeze pe mînuitorii cuvîntului – scriitori, traducători, jurnaliști culturali, mai nou bloggeri – să-și respecte libertatea de opinie și curajul de a da glas adevărurilor deranjante, dar esențiale despre lumea de azi. PEN se mai preocupă îndeaproape să-i protejeze pe scriitori de tiraniile politice și de terorismele ideologice și religioase care bîntuie lumea. Ca președintă a PEN Club România, mă străduiesc să păstrez vie la scriitorii români membri sensibilitatea pentru suferința colegilor lor aflați în detenție sau în pericol de moarte în alte părți ale lumii. Dar importante sînt și atenția, grija, vigilența față de posibilele derapaje sau îngrădiri ale libertății de exprimare și în România, care-i pot afecta pe scriitori sau mediul nostru cultural.

C.T.: Cei mai mulți membri din România ai acestui club sînt și membri ai USR. Ce faceți cînd USR vrea una, iar voi, la PEN, alta?

M.C.: Mulți scriitori membri ai USR au intrat în PEN în anii 1990 și după aceea întrucât PEN e altceva decît o organizație profesională cu atribute sindicale, precum USR. PEN e o asociație cu inițiative combative mai clare, orientate cu precădere spre apărarea libertății de opinie și spre protecția scriitorilor aflați în dificultate politică. PEN face parte dintr-o structură globală și are o deschidere internațională evidentă spre problematici transnaționale, chiar dacă ancorate adeseori în situații locale. PEN nu intră în concurență cu USR și nu se amestecă în politica internă a acesteia. Dar păstrează un ochi atent asupra posibilelor limitări, prin amenințare sau excludere, ale dreptului la opinii diferite sau divergente, drept pe care scriitorii ar trebui să-l poată exprima în chestiuni care privesc modul de funcționare a breslei lor. PEN e o organizație cu un grad ridicat de transparență și are întreaga independență să o facă.

C.T.: Pentru mine, și azi cînd mă gîndesc la tine, ești mai întîi Magdalena Ghica, așa cum te știam din adolescența noastră literară. Cum de te-ai întors la numele tău adevărat?

M.C.: A fost o „întîmplare” politică. În toamna lui 1989 am semnat cu numele meu real o scrisoare de protest față de situația dificilă din țară și față de măsurile drastice luate de regimul Ceaușescu împotriva unor scriitori ca Mircea Dinescu sau Ana Blandiana. Scrisoarea era semnată de 18 tineri scriitori pe atunci, cei mai mulți din generația optzecistă, și a fost citită la Radio Europa Liberă cu cîteva săptămîni înainte de Revoluția din decembrie. Deși publicasem deja două cărți sub pseudonimul Magdalena Ghica, am considerat că trebuia să semnez scrisoarea de protest cu numele meu real ca să-mi asum responsabilitatea pentru conținutul ei. Apoi a venit Revoluția și, în tăvălugul ei, am fost implicată în tot felul de acțiuni politice, sociale, culturale în care am tot apărut cu numele meu real. Cînd, în 1992, am publicat volumul Haosmos, am dat o adevărată bătălie interioară cu mine însămi dacă să semnez cu pseudonim sau nu. Ca să-mi simplific existența și să mă unific într-o singură persoană, am renunțat atunci definitiv la pseudonim – deși am simțit acest act aproape ca o crimă împotriva unei ființe mai pure și mai profunde din mine însămi. Dar Magdalena Ghica continuă să existe în memoria congenerilor mei și s-ar putea să învie într-o carte.

C.T.: Ești și critic de artă, nu numai scriitoare. Asta de unde ți se trage?

M.C.: De la o dublă vocație. În adolescență, pictam la fel de bine pe cît scriam poezie, și eram bună la toate materiile. Cum aveam și „cap teoretic”, așa îmi spunea profesorul de filosofie, am ales să urmez Facultatea de Istoria și Teoria Artei, o secție teoretică din cadrul actualei Universități Naționale de Arte din București. Era o secție de elită, cu profesori celebri (Dan Hăulică, Ion Frunzetti, Vasile Drăguț, Dinu C. Giurăscu), la care au studiat mulți oameni de cultură deveniți ulterior celebri (Andrei Pleșu, Victor Ieronim Stoichiță, Andrei Cornea, Mihai Oroveanu, Radu Bercea ș.a.). În paralel însă, eu am audiat cursuri la Facultatea de Filologie de la Universitatea din București și mai ales am frecventat asiduu Cenaclul de Luni, unde m-am format ca poetă. Așa încît am avut tot timpul un parcurs dublu, de scriitor, ca vocație, și de critic și istoric de artă, ca profesie din care mi-am cîștigat existența. Un asemenea parcurs nu e ușor în cultura română, unde ocupația de critic/curator de artă nu e valorizată la adevărata ei importanță. Abia în ultimii ani apar semne că ceea ce se numește cultură vizuală începe să fie luată în serios și la noi.

C.T.: A ce miroase gloria literară?

M.C.: Gloria literară are un parfum de întîmplare și șansă. Un parfum ciudat, dulce-îmbătător pînă la dependență ‒ și totuși acid, înțepător, picant. E bine să o ai într-o oarecare măsură, dar nu e bine să ți-o dorești cu orice preț. Un dram de glorie te confirmă ca scriitor și ca om, și toți avem nevoie de confirmări. Prea multă glorie te poate deforma sau zdrobi. Cum spuneam și în alte interviuri, cred că celebritatea nu e întotdeauna echitabil distribuită, deși personal nu mă pot plînge de ignoranță din partea criticilor, dar există întotdeauna un procent de aleatoriu și de gratuitate în felul în care se accede sau nu la ea. De aceea e mai înțelept să nu-ți faci din celebritate un fetiș. Și chiar dacă gîndul la celebritatea postumă poate funcționa compensatoriu (și iluzoriu), cred că o doză de detașare față de „faima de un sfert de oră” (după formula lui Andy Warhol) sau de un deceniu (sau două) e binevenită. Detașarea de această obsesie ar trebui să devină ‒ într-o lume sufocată de prea multă ofertă culturală și de „starificarea cu orice preț” a unui număr din ce în ce mai mare de indivizi ‒ un exercițiu de libertate lăuntrică.

C.T.: Crezi în destin sau în destinație?

M.C.: Cred că destinul e un fel anume de a-ți conduce viața care să-i dea un sens și o destinație. Iar destinația adevărată e o transcendere a vieții și a destinului.

C.T.: Te simți bine, azi, în România?

M.C.: Mă simțeam mai bine în 2010, cînd m-am întors în țară după zece ani petrecuți la Paris. Entuziasmul de atunci s-a mai domolit, dar consider în continuare România un loc pasionant, în care mă pot investi din plin, în care pot construi mai mult decît aș putea face într-altă parte, unde nu am rădăcini. În plus, România e o țară frumoasă, care mai păstrează un echilibru firesc între natură și civilizație, în care viața are încă gust. Un gust bun și adevărat.

C.T.: Ce le-ai spune copiilor celor din generația noastră care vor să-și ia lumea în cap?

M.C.: Le-aș spune că e bine să aibă o experiență a trăitului în străinătate pentru o perioadă limitată de timp, ca să înțeleagă enorma diversitate umană și experiențială a lumii. Dar le-aș mai spune că își fac iluzii dacă își închipuie că viața în altă parte are mai puține constrîngeri decît aici. Viața e grea peste tot, cere peste tot probe, teste și sacrificii. Și a contribui la ameliorarea edificiului complicat al lumii din care provii constituie o satisfacție pe care nu ți-o poate da o țară străină.

C.T.: Ce culoare are viitorul nostru, al bătrînilor?

M.C.: Consider că aparțin unei generații norocoase, care a prins două regimuri politice diferite și o revoluție, care a avut destule oportunități și deschideri. O generație care, în ciuda lumii agitate în care trăim, mai are încă timp să creeze și să producă cultură. Și care nu e încă bătrînă! Cred că prin tehnologie, alimentație și medicină sîntem un val uman care am cîștigat vreo zece ani buni de viață față de cei dinainte. Rămâne să știm cum să-i utilizăm cît mai înțelept și mai fructuos.

C.T.: Dar al copiilor care vor să rămînă în țară?

M.C.: Dacă nu se vor întîmpla răsturnări politice prea mari în viitorul imediat sau mediu, cred că România rămîne un loc prielnic pentru a-ți construi o existență armonioasă și echilibrată, în care să ai parte și de toate comoditățile tehnologice, dar și de un mediu ambiant încă aproape de natură și de legile ei cosmice, naturale, benefice, integratoare. România e un loc care încă mai are suflet.

 

(1277 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

  1. @Stepan Aurelia
    Io cred ca tocmai… invers. Adica PEN ofera o supapa de refulare pentru cei ce nu mai suporta viermuiala toxica di USR (care dateaza… de la infiintare)

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.