Home / Istorie / Maiorescu cel tiranic

Maiorescu cel tiranic

Zoom

Maiorescu era scund și vînjos, avea umeri lați, cap mare și degaja energia unui cărăuș în seama căruia cei care îl vedeau prima oară aveau tendința să-și lase bagajul. Capul nu-i era întîmplător mare, în el găsindu-și adăpost, între ambiții politice și planuri erotice, o masă culturală apreciabilă și o cantitate nemaivăzută de idei critice. Capul lui Maiorescu e, de altfel, organul care a contribuit cel mai mult, alături de fruntea lui Eminescu, burta lui Creangă și nasul lui Caragiale, la apariția unei conștiințe moderne în literatura română.

În 1867, la 27 de ani, Maiorescu era avocat, profesor universitar, decan, rector, mason, publicist și academician. Urma să devină deputat și ministru. Era căsătorit, avea o fiică, o amantă care-i era și cumnată și care îi va naște un băiețel. Tot acest infern promiscuu dormea sub același acoperiș, Maiorescu luînd cina seară de seară cu doctorul Kremnitz, cumnatul căruia îi folosea nevasta. Dar fierberea matrimonială îl excita, de bună seamă, și altcumva, căci, cu cît îi era mai încîlcit accesul la orgasm, cu atît Maiorescu era mai creativ în cultură.

Împreună cu Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor și Theodor Rosetti, Maiorescu a fondat societatea “Junimea”. A dominat apoi, patru decenii neîntrerupte, bursa ideilor culturale. Revista Convorbiri literare a pus în circulație nu numai criteriile, ci și scriitorii necesari unei literaturi onorabile.

Prins în socoteli bănești și morganatice, vînînd poziții și amante, muncind la bară, la universitate și la Parlament, uneltind cu regele și cu conservatorii, Maiorescu a găsit timp să producă cea mai consistentă teorie a procesului de modernizare, teoria formelor fără fond. Oricît de precare, cultura și civilizația ar face mai bine să-și aștepte evoluția naturală, în loc să se grăbească să adopte forme de import nepotrivite, zice Maiorescu. Instituțiile nu pot funcționa doar prin reguli impuse, ci au nevoie de conținut organic. În literatură, de pildă, fiindcă elanurile lui Heliade și Alecsandri au adus pe lume autori entuziaști, dar slabi, Maiorescu a introdus criterii absolute de respingere a falsului. Critica lui adopta sentințe eliminatorii, bazate pe cultură, gust și intuiție, iar capetele victimelor se rostogoleau în praf. După Maiorescu, epoca nuanțelor urma să vină mai tîrziu, cînd fondul literar va fi prins consistență și cînd critica va fi avut, cît de cît, repere.

În deceniile opt și nouă ale secolului al XIX-lea, acest regim aproape militar introdus de Maiorescu în literatură i-a scos la rampă pe Eminescu, Creangă și Caragiale, și i-a scufundat în uitare pe autorii care insistau să scrie în loc să-și urmeze vocația de cititori.

(5904 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

  1. Excelent!
    O adevarata lectie de istorie (si a literaturii)pe care o invat la patrujda ani,
    Multumesc Catavencilor.

  2. cel putin exceptional

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.