Home / Bibliomania / Misterele unei cărți cu un autor misterios

Misterele unei cărți cu un autor misterios

Zoom

Îmi place cum scrie Matei Florian. Chiar dacă mă contrariază. Deși e ușor de citit, Florian nu se lasă digerat cu una, cu două. La fel ca Ion Barbu în poeziile sale ermetice sau, într-o oarecare măsură, ca suprarealiștii, Florian știe să fie enigmatic chiar și atunci cînd scrie despre lucruri cît se poate de obișnuite, chiar banale. Asta pentru că el, ca scriitor, pare adeptul ideii că banalitatea ține de felul în care scrii, nu că ar fi apanajul lucrurilor despre care scrii. Ideea nu e nouă, dar depinde de priceperea cu care o ambalezi artistic.

Tuturor ni se întîmplă cam aceleași chestii, dintre cele zilnice. Deosebirea constă în felul în care le vedem, dacă le mai vedem. Ca și Caragiale, cel din Grand Hotel „Victoria Română”, personajul care povestește în romanul lui Matei Florian poate spune: „Simt enorm și văz monstruos”. Doar că asta lui nu i se întîmplă ca excepție provocată de o noapte caniculară petrecută la hotel, îi vine de la naturelul său simțitor.

Personajul lui Matei Florian e entomolog de teren. Are tot timpul o lupă în buzunar și, ca deformație personală, un ochi mai mare decît celălalt. El vede cu lupa lui ceea ce nouă ne scapă și are o sensibilitate adaptată la viața lăcustelor și a furnicilor printre care trăiește în mai mare măsură decît printre oameni. Tipul însă mai are și obiceiul de a trage mult și sistematic la măsea, deprindere de pe urma căreia și altora li se întîmplă să vadă gîngănii, chiar dacă nu sînt entomologi. În deplasările sale pe teren, povestitorul spune, la prezent, ce i se întîmplă. Așa afli, puțin cîte puțin, cine e și ce hram poartă.

De pe urma lupei cu care studiază insecte, entomologul are și viziuni, pornind de la lăcustele, furnicile și fluturii pe care-i studiază. Asta însă în timp ce ne lasă să aflăm că aventurile lui amoroase nu sînt chiar ale unui fluture care zboară din floare în floare, ci are și el o casă și o nevastă pe care o înșală cu inocență, în timp ce inventează cuvinte, cum fac copiii, și e fermecat de două vorbe, „Cexina, Catapuxina”, care nu există în DEX. Primul dintre ele însă mi-a adus aminte de răspunsul pe care bunicul meu mi-l dădea cînd eram mic și-l întrebam: „Ce?”. Atunci el îmi răspundea în glumă: „Cexina”. Avea aerul că știa acest cuvînt din copilărie, dar cînd l-am întrebat ce înseamnă mi-a spus că „cexina” însemna cexina și cu asta, basta. Pe atunci eram sigur că bunicul meu știa totul despre lume și despre cuvintele ei, pe care eu începeam să le învăț. Cuvîntul ăsta mi-a rămas în cap de cînd aveam vreo patru ani și întrebam ce-i aia, cînd auzeam cîte un cuvînt nou. Să fie vorba în titlul cărții lui Matei Florian despre aceeași „cexina” cu care îmi răspundea bunicul atunci cînd îl întrebam despre lucruri la care nu știa să-mi răspundă?

Mă îndoiesc că amatorii de romane de tip pernă ar fi mulțumiți de Cexina Catapuxina. Autorul însuși pare ușor contrariat de ceea ce i-a ieșit de această dată. Încît își previne cititorii că a primit romanul ăsta de la altcineva. Un bărbat care i-a încredințat manuscrisul, spunîndu-i că are încredere în el și că, dacă vrea, Matei Florian îl poate semna cu numele său. Nu mă impresionează trucurile astea, doar că mă întreb ce vrea să zică autorul atunci cînd susține că manuscrisul său e opera altcuiva. Sublinierea unei convenții, ca în poveștile cu manuscrisul găsit, sau temerea că ciudățenia textului trece de ceea ce Matei Florian își asumă, ca autor?

Matei Florian, Cexina Catapuxina, Editura Polirom, 2016.

(1294 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.