Home / Scriitori / Moartea de fericire a fiicei lui Rebreanu

Moartea de fericire a fiicei lui Rebreanu

Zoom

Peste drum de Palatul Cotroceni, pieziș față de intrarea principală, într-un bloc interbelic de pe strada  Dr. Gheorghe Marinescu există, anunțate de la intrare, două apartamente memoriale. Unul dintre ele conservă amintirea lui Ion Minulescu și a pictoriței Claudiei Milian, soția lui, iar celălalt, pe care-l cunosc bine, fiindcă am fost de multe ori acolo, e dedicat memoriei lui Liviu Rebreanu. Cele două apartamente mai au cîte ceva în comun. Minulescu și Rebreanu le-au cumpărat în același an, 1934, cînd blocul era nou.

N-am verificat care dintre ei a fost primul cumpărător. Dar cum erau prieteni, încît discutau nu numai despre literatură, ci și despre altele,au decis să se facă vecini. Doar că Rebreanu a cumpărat locuința pentru fiica lui, Puia, să-l aibă de zestre,  în timp ce Minulescu voia să aibă un loc al lui, unde să scrie și să-și întîlnească prietenii.Cele două apartamente se află la același etaj. Mioara Minulescu locuia în apartamentul 13, care are cinci camere, iar Puia Rebreanu, la 12, care n-are decît patru. Și ele erau prietene. De cînd rămăseseră singure, se vizitau des, la o cafea, dar și ca să pună la cale posteritatea în acel bloc a părinților lor. Prima care a izbutit a fost Mioara Minulescu: la intrarea în bloc a apărut o placă de marmură comemorativă despre tatăl ei care locuise în bloc cu acte în regulă. Puia Rebreanu, care avea tot soiul de sfătuitori, nu știa cum s-o aducă din condei pentru a-și face apartamentul „memorial Rebreanu”, fiindcă tatăl ei nu venea acolo decît în vizită. Cum, necum, Puia a reușit pînă la urmă, după ce a izbutit să înființeze primul premiu literar particular din România comunistă. Cu asta, îmi spunea, o luase înaintea prietenei sale. Dar, pentru cei din bloc și pentru prietenii care veneau s-o viziteze, nu exista la intrare decît placa de marmură despre Minulescu. Bătuse Puia la ușa Academiei. Degeaba! Stătuse de vorbă cu cei de la Uniunea Scriitorilor. Nici cu ei nu s-a înțeles. Bătrîna doamnă punea condiții de bun simț: să nu se schimbe nimic din apartament după moartea ei, să nu fie folosit apartamentul ca spațiu de locuit, iar micul ei muzeu să poată fi vizitat zilnic. Singurul care a ascultat-o cu luare aminte, e drept că după Revoluție, a fost Alexadru Condeescu, directorul de atunci al Muzeului Literaturii Române din București. După o primă înțelegere verbală, s-au făcut și actele, așa cum voia Puia, ceea ce presupunea ca apartamentul să aibă și un custode, cu program fix. Cum Puia n-avea copii, marea ei îngrijorare era ca nu cumva fratele mai mic al lui Rebreanu sau fiul său, Ildirim să o moștenească. Asta nu numai fiindcă o atacaseră la tribunal că n-ar fi fost fiica lui Rebreanu, dar mai ales de teamă că Rebrenii îi vor vinde apartamentul. Cînd Puia s-a asigurat că muzeul va exista, cu placă memorială la intrarea în bloc, fericirea că în sfîrșit izbîndise a fost mai tare decît toate obstacolele cu care se luptase  pînă atunci. A răpus-o înainte ca Puia să vadă placa de marmurăla care visa. Cu cîteva zile înainte, bătrîna mea prietenă îmi telefonase să-mi spună că singurul lucru care o împiedica să fie fericită pînă la capăt era omică răceală, cu care nu voia să mă plictisească.

(1296 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.