Momente esențiale din istoria umorului românesc (II)
1525 – Țara Românească începe să importe banane, folosite la acea vreme exclusiv pentru coaja lor, care provoca niște căderi foarte comice.
1600 – Mihai Viteazul descoperă cu stupoare că țările pe care le-a unit sunt fix acelea în care se vorbește româna și care-s locuite de români. Deși un tip mai prăpăstios ar fi intrat în panică din cauza acestui ghinion teribil, lui i se pare cumva amuzantă coincidența.
1821 – Tudor Vladimirescu e aruncat într-o fântână de doi eteriști care erau convinși că e Batman și că poate să zboare.
1877 – România își proclamă independența față de Imperiul Otoman. Sultanul nu e deloc amuzat.
1907 – Țăranii din toată țara se revoltă, cerând o reprezentare mai mare în Parlament și una mai mică în bancuri. Guvernul reprimă răscoala, dar până la urmă renunță la mare parte din bancurile cu țărani și le transformă în bancuri cu moldoveni.
1918 – Românii din Ardeal votează pentru unirea cu țara-mamă. Ardelenii le cer regățenilor nu neapărat să înceteze cu glumele pe seama lor, dar măcar să facă unele mai ușor de înțeles, că doar nu-i poezie simbolistă sau roman modernist experimental scris de un prozator irlandez în exil prin Europa.
1988 – În România, sistemul a devenit atât de represiv încât efectiv toate glumele erau cu Ceaușescu. În școlile românești, în fiecare sală de clasă, era cineva care spunea pe șestache în pauză o glumă cu Ceaușescu, ceea ce a adus o saturație față de figura acestui dictator narcisist. Nemaisuportând să audă bancuri cu dictatorul, românii l-au dat jos un an mai târziu, cerând alegeri libere și schimbarea personajului de banc o dată la patru ani. Erau însă ei pregătiți pentru o asemenea varietate umoristică? Nu chiar. Tranziția spre democrație avea să dureze două decenii.
Doua decenii??!…incepand de maine cumva?