Home / Reportaj / Multinaționalele ne-aduc nouă: pace, brânză, lapte, ouă

Multinaționalele ne-aduc nouă: pace, brânză, lapte, ouă

Zoom

Eram la Varșovia, închiși de o jumătate de oră într-o sală de conferințe a unui hotel în care camera costa pe noapte cât nu puteam noi doi să spălăm vase timp de trei-patru luni. Mișto hotelul, într-adevăr. Parte a unui lanț informal, Design Hotels, fiecare dintre hotelurile incluse într-un cărțoi de 400 de pagini având specificul lui. Ăsta de la polonezi avea fiecare cameră decorată independent, fără mobilier standard, în culori diferite, cu detalii care ar fi făcut deliciul oricărui hipster. Doar că pe vremea aia nu se auzise de hipsteri. De-abia amușinam conceptul de metrosexuali.

Fozzie, directorul meu de creație, se uita când la conducătorul ședinței, când la flip-chart, când la mine. Foarte bun cunoscător al limbii engleze, mult mai bun decât mine, avea, totuși, privirea aia a blatistului prins fără bilet într-o limbă de circulație internațională. “Gogule, ce vorbesc ăștia aici? Hai, că tu trebuie să știi, doar ești copywriter-ul pe Pampers, ce dracu’!”.

Gogu eu

habar n-avea, însă, despre ce vorbesc oamenii ăia de treabă în acea sală pentru închirierea căreia eu și cu Fozzie ar fi trebuit să mai spălăm vase în restaurantul de la parter încă juma’ de an. Pur și simplu, oamenii erau profesioniști. Deși colegi de-ai noștri de agenție multinațională, ei stăpâneau la perfecție limba P&G, care mie îmi era străină.

Nu că eu, copywriter, aș fi vrut să fac notă discordantă sau că, rebel ca orice creativ de agenție, aș fi refuzat să asimilez limbajul clientului. Doar că, pentru noi, Pampers era un cont mic. Făceam din când în când adaptări după spoturile internaționale, mai concepeam câte un advertorial fâșneț, ba, la un moment dat, am și filmat aici, în România, un demo de mare succes, în care doi ursuleți de pluș erau puși cu cururile lor de pluș pe niște scutece pline de lichid. Ursulețul pus cu curulețul pe Pampers era uscat ca iasca, celălalt arăta de parcă își făcuse casă în lunca inundabilă a unui râu. Pentru atâta volum de muncă, deși clientul era taxat de parcă am fi prestat numai pentru el, nu ne ceruse nimeni să învățăm manualele de prescurtări specifice P&G. Căci P&G (Procter & Gamble) are niște manuale interne din care înveți comunicarea specifică acestei imense multinaționale. Comunicare ce cuprinde mii de prescurtări și formule pe care, dacă vrei să arăți apreciere față de brand, le folosești în locul limbii pe care o vorbesc oamenii. Eu nu le știam, Fozzie nici atât, și începuserăm să simțim dezaprobare din partea partenerilor de discuție. Eram, iar, românii ăia prost pregătiți care își fac de râs conaționalii peste hotare. Shame on us.

Dar ce făceam noi,

taman la Varșovia? Bună întrebare. Vine și răspunsul imediat.

Noi, la Varșovia, fuseserăm chemați să muncim la concepte pentru lansarea pe piața rusească a unui sortiment de Pampers mai slab calitativ. Pampers lasă, peste tot în lume, impresia unui scutec de unică folosință scump. Mai scump decât concurența. Așa că un director de strategie sud-african, dar lucrând la Frankfurt, directoarea de creație pe Pampers de la Londra, un copywriter și un art director din Polonia, un copywriter și un client service director din Rusia și un copywriter și un director de creație din România aveau la dispoziție două zile pentru a găsi o soluție care să faciliteze vinderea Pampers în Rusia.

Prima soluție o găsise P&G. În Rusia urmau să vândă scutece care, tehnologic, erau cu opt-nouă ani în urma celor din SUA sau Germania. Mai puține substanțe, design mai vechi, aproape aceleași costuri de producție, dar un aspect general mai ieftin, tocmai pentru a depăși impresia aia de produs scump. Nu se știa exact, dar e posibil ca prețul să fi urmat a fi ceva mai mic la început, urmând ca, în timp, el să se alinieze prețurilor Pampers la nivel mondial. La vremea aia, scutecele Pampers vândute în România erau doar cu două generații în spatele celor vândute în Germania, prețul era ceva mai mare, iar treaba noastră era să-i obișnuim pe ruși cu ideea că merită un produs mai slab decât nemții, la aceiași bani.

Ne-am dorit destul de mult

victoria, am muncit două zile ca apucații, scoțând vreo trei concepte perfect valabile. Mesele în restaurante de fițe, unde o supă și o rață, plus două vodci, ne-ar fi pus la spălat vase minimum opt zile, erau plătite de multinaționala de advertising pentru care lucram, cu banii obținuți de la clientul multinațional căruia-i promovam produsele. Din păcate, munceam atât de mult, iar cina o luam la ore atât de târzii, încât nu mai apucam să ne cheltuim și diurnele în lupanare de cinismu și de lene, care, oricum, fiind mijlocul săptămânii, închideau până la miezul nopții.

Noi, polonezi, ruși sau români, eram în același timp și piața Europei estice pentru produsele P&G, dar și corporatiștii care vindeau unora mai prost plătiți decât ei produse mai slabe decât cumpărau ăia mai din vest. Și pentru că lucram în Est, salariile noastre erau mult mai mici decât ale celor din Londra, Paris, Frankfurt sau Milano.

Nu, nici contractul și nici regulile companiei nu ne permiteau să discutăm între noi sau cu alții cât câștigam lunar. Am lucrat patru ani cot la cot cu un om care mi-a devenit bun prieten, dar nici eu n-am știut cât câștiga el și nici el cât câștigam eu. Chestie de igienă a muncii, până la urmă.

La un moment dat, o colegă de la departamentul de client service a uitat în mansarda creației un contract cu unul dintre clienții mari ai agenției. De acolo am aflat că agenția îl taxa pe respectivul client cu o sută și ceva de euro pentru fiecare oră de muncă a unui copywriter senior, cu aceeași sumă pentru ora de muncă a unui art director senior și similar pentru client service director, account manager etc. Ora de muncă a directorului de creație era mai bine plătită, desigur. Iar copywriter-ul respectiv lucra, teoretic, pentru acel client cam opt-nouă ore pe zi, în timp ce mai presta alte opt-nouă ore pentru fiecare dintre cei cinci-șase clienți ale căror conturi îi erau date în grijă.

Explicându-i șefului agenției că eu, într-o zi de muncă de 48 de ore din 24, cum era orice zi normată în time-sheet, îmi fac salariul pe două luni fluierând, iar după aia aș putea sta acasă, am obținut o mărire de salariu de 50 de euro. Mare lucru. Între timp, la Londra, un copywriter senior, lucrând pentru fix un singur client, câștiga undeva între 200.000 și 250.000 de lire anual.

Mă întreb și acum, la multă vreme după excursia mea prin lumea publicității, dacă diferența asta de venituri nu era dată de faptul că, deși produsele pe care le promovam costau la fel și la Londra, și la București, alea vândute la Londra erau mereu cu minimum două generații mai avansate tehnologic decât alea vândute la București. O să mai caut un răspuns până săptămâna viitoare.

(848 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

  1. Toatā lumea vinde, doar chinezii muncesc! O så ne iasā pe nas puturosenia asta.

  2. si exemplele pot continua…cu cosmetice, haine incaltaminte etc….care arata la fel, sunt numite la fel, sunt ceva mai scumpe aici si mai proaste calitativ. si cu parabeni, unde e cazul :)))

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.