Există un folclor paralel cu legislația românească și europeană care spune că suntem, ca țară, obligați prin tratatul de aderare la NATO să folosim 2% din PIB-ul României pentru cheltuieli destinate armatei. Mulți comentatori sau analiști prezenți la televizor seară de seară dau ca sigură informația că Tratatul Nord-Atlantic la care am aderat în deceniul trecut ar conține în clar o asemenea prevedere. Alții, mai precauți, spun că obligația României de a cheltui 2% din PIB pentru armată ar veni ca urmare a angajamentelor pe care ni le-am luat față de aliați. Ce înseamnă, însă, aceste angajamente, uită să ne spună mai toată lumea. Prin urmare, întrebarea absolut legitimă pe care trebuie să ne-o punem, în calitatea noastră de contribuabili, este dacă există, totuși, vreun act cu putere de lege care să ne oblige să cheltuim anual 2% din PIB pentru înarmare.
Conform Constituției României,
articolul 11, alineatul 10, “Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”. De asemeni, conform alineatului 2) al aceluiași articol din Constituție, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern.
Prin Legea nr. 22 din 1 martie 2004 pentru aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949, România aderă la NATO, Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949, devenind parte a dreptului intern. Dacă este adevărat că acest tratat prevede obligația României de a cheltui 2% din PIB pentru armată, atunci facem această cheltuială în conformitate cu un tratat internațional la care suntem parte și care, prin ratificare, a devenit componentă a dreptului intern românesc.
Numai că Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949, așa cum a fost el ratificat de către Parlamentul României în data de 1 martie 2004, nu conține nici o menționare la cheltuieli de 2% din PIB pentru armată.
Tratatul, așa cum a fost el ratificat de către Parlamentul României, publicat, printre altele, și pe site-ul Ministerului de Externe, are 14 articole și, după cum spuneam, în nici unul nu există prevederea ca membrii tratatului să aibă cheltuieli militare de 2% din PIB. Singurul articol care vorbește despre înzestrarea armatelor statelor membre NATO este articolul 3: “Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părțile, separat sau împreună, prin intermediul auto-ajutorării și al sprijinului reciproc continue, își vor menține și își vor dezvolta capacitatea individuală și cea colectivă de rezistență în fața unui atac armat”.
După cum vedeți, nici măcar aici nu apare menționată vreo sumă sau vreun procent.
Dacă în Tratatul Atlanticului de Nord
ar fi existat vreo prevedere legată de cheltuieli de 2% din PIB, analiștii și comentatorii care spun azi că ne-am obligat la așa ceva prin ratificarea Tratatului ar fi avut dreptate. Cum, însă, această prevedere nu există, cei care ne spun că ne-am obligat prin tratatul de aderare la asemenea cheltuieli mint. Există, probabil, și alte verbe care pot exprima ceea ce fac respectivii, dar, atâta vreme cât există “a minți”, nu văd de ce am folosi eufemisme.
Și, atunci, în baza căror prevederi legale
ne încăpățânăm să cheltuim 2% din PIB pentru apărare?
Au existat, în paralel cu procesul aderării noastre la NATO, dar și după acel moment istoric, discuții legate de alocarea de către fiecare țară membră NATO a 2% din PIB pentru cheltuieli militare, mai ales că toate campaniile militare ale NATO de după Războiul Rece necesitau din ce în ce mai mulți bani. Aceste discuții s-au soldat, la un moment dat, cu stabilirea unui obiectiv, a unei ținte de 2% din PIB-ul fiecărei țări membre alocat pentru cheltuieli militare. A fost și este, în continuare, un obiectiv, nu o obligație. Dacă o țară nu îndeplinește acest obiectiv, nu este exclusă din NATO. De altfel, în 2006, purtătorul de cuvânt de atunci al NATO, James Appathurai, anunța în termenii următori discuțiile despre alocarea pentru cheltuieli militare a 2% din PIB, după întrunirea Consiliului NATO la nivel de miniștri ai Apărării: “Finally, I should add that Allies through the comprehensive political guidance have committed to endeavour, to meet the 2% target of GDP devoted to defence spending. Let me be clear, this is not a hard commitment that they will do it. But it is a commitment to work towards it”. Altfel spus: “În cele din urmă, trebuie să adaug că aliații, printr-o orientare politică cuprinzătoare, s-au angajat să se străduiască să atingă obiectivul de 2% din PIB dedicat cheltuielilor pentru apărare. Permiteți-mi să fiu clar, nu este un angajament definitiv că o vor face. Dar este un angajament de a lucra în acest sens. Și asta va fi o prioritate în cadrul Alianței”.
Așadar, există un soi de angajament,
datând cel puțin de prin 2006, legat de cheltuirea a 2% din PIB pentru armată, dar nu era, cel puțin pe vremea aceea, un “hard commitment”. Chiar dacă ar fi fost, ar fi fost un angajament luat la nivel de miniștri ai Apărării, iar în România, cel puțin, ministrul Apărării nu-și poate lua angajamente bugetare în numele țării. De altfel, ca o dovadă a faptului că a cheltui 2% din PIB pentru armată nu este o condiție a menținerii statutului de membru NATO stă și faptul că astăzi doar șase țări (SUA, Grecia, Marea Britanie, Estonia, Polonia și România) din cele 28 de țări membre NATO cheltuiesc 2% sau mai mult din PIB pentru armată. Germania, de exemplu, cheltuiește doar 1,19% din PIB, Bulgaria – 1,35%, Italia – 1,11%, Cehia – 1,04%, Ungaria 1,01%, iar Canada – 0,99%. Dar nici măcar Luxemburgul, care nu cheltuiește decât 0,44% din PIB pentru armată, cel mai mic procent dintre toți membrii, nu a fost amenințată cu excluderea din alianță sau cu alte repercusiuni.
Această imensă cheltuială
militară a României, care în următorii zece ani ar putea ajunge la 40 de miliarde de euro, potrivit unei previziuni a riscograma.ro, nu este, așadar, prevăzută de nici o lege a statului român și de nici un tratat internațional la care suntem parte, tratat care, ratificat de Parlament, ar fi devenit parte a dreptului intern. Singura lege în care apare procentul de 2% din PIB pentru cheltuieli militare este legea bugetului, dar inserarea acestei prevederi în legea bugetului s-a făcut ca urmare a presiunii exercitate de președintele României, fără a avea în spate o dezbatere publică reală sau vreo prevedere legală în acest sens.
Este drept, prima ieșire publică de amploare a președintelui Klaus Iohannis, după preluarea mandatului în 2014, a fost semnarea de către toate partidele politice parlamentare, pe 13 ianuarie 2015, a unui pact pentru alocarea a 2% din PIB pentru apărare. Dar acesta este un document politic, nicidecum unul legal. Ca să nu mai amintim faptul că, de exemplu, printre semnatarii acelui pact se numără și oameni precum Gabriel Oprea, președintele unui partid care astăzi nici măcar nu mai există.
De asemeni, alocarea a 2% din PIB pentru armată mai apare și în Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2015-2019, dar și acesta nu este altceva decât un document politic, nu unul legal.
Facem, așadar,
cheltuieli enorme în baza unor documente politice și a unor angajamente neratificate de Parlament. Asta, în timp ce în Legea educației naționale se specifică extrem de clar, la articolul 8: “Pentru finanțarea educației naționale se alocă anual din bugetul de stat și din bugetele autorităților publice locale minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv”. Această lege a fost adoptată cu numărul 1/2011 și a intrat în vigoare începând cu data de 9 februarie 2011. Au trecut de atunci șase ani și cinci luni, iar această prevedere legală prin care Educația primește 6% din PIB nu a fost aplicată nici măcar o singură dată.
Asta ca să vedem care ne sunt prioritățile, respectul față de educație și respectul față de legi.
Comisioanele in comertul cu arme ajung pana la 20%, de la educatie nu poti lua decat prin supraevaluarea dotarilor, care e cam putin pentru ai nostrii ca brazii, cu dosare pana-n brau!