Home / Interviu / Nicolae Dărămuș: „Ursul e un barometru ecologic”

Nicolae Dărămuș: „Ursul e un barometru ecologic”

Zoom

E medic, scriitor, fotograf, dar mai ales ecologist independent. Nu crede în partidele ecologiste de la noi. Nicolae Dărămuș e un soi de Mesia al naturii care se duce periodic în templu să le strice socotelile bănoase celor care fac pe apărătorii naturii.

Cristian Teodorescu: Ai fost vînător și ai renunțat la asta. Ba, din cîte știu, ai devenit unul dintre marii apărători ai animalelor. Cum s-a întîmplat asta?

Nicolae Dărămuș: Nu sînt un apărător al animalelor. Adică nu numai al lor. E o percepție eronată, sau cel puțin incompletă. Fiecare alege din „producția” mea – jurnalistică, scriitoricească, civică sau de teren etc. – cam ce-i place. Sînt implicat cu credință în „trezirea” omului la frăția sa cu „rîul, ramul”, cu păstrăvul, ursul… ba chiar și cu omul; cu toții fiind părți ale Marii Lucrări. Omul fiind însă primus inter pares – cel care răspunde –, trebuie să răspundă de tot! De la simțirea „frăției” pînă la credință e numai un pas. Esențial. Pasul care conferă respect și măsură actelor omenești. Iar implicarea mea este prin eco-arte: literatura și fotografia pro-natura. Adesea îmbinate. E artă angajată.

Dacă am fost vînător – legitimat vreo nouă ani, pînă în 1993 –, este vorba de o cale greșită. Nu am nici o scuză. Doar o motivație: „intoxicarea” mea, încă din pruncie, cu cărțile unor scriitori pro-natura: Ionel Pop, Brătescu-Voinești, C. Rosetti-Bălănescu, Agârbiceanu, Sadoveanu, alții… Pe Ionel Pop, pe C. Rosetti-Bălănescu și pe Ion Agârbiceanu îi cunoscusem personal. Am și corespondat. Mi se conturase ideea că în rîndurile vînătorilor aveam să găsesc contemporani asemenea lor. Cu excepția lui Titus Popovici – cu care am umblat pe Rîul Mare Retezat, la păstrăv –, era pustiu. De fapt nu pustiu, ci mîrlănie! Lăcomie, arivism, fițoșenie… Mai ales după 1989. Orice căcănar îmbogățit devenea vînător. Cert este că vînătoarea de azi e obeza fiică a egoului. Hipertrofiat. Ca toate pasiunile „adrenalienante”. Eu așa le zic… Scurt, am trecut prin asta și m-am înfiorat. De mine. Dar, ca să fiu drept, prin 1986-1987 mi s-a întîmplat – la Darabani lucrînd, medic – să fac, de unul singur și cam pe lîngă lege, vînătoare de necesitate. Nu agream „relațiile”. Îmi procuram singur. Rar. Cam în spiritul din Moartea căprioarei. Firește, păstrînd proporția. Că n-aș fi pierit de foame. Plus că „haiducia” asta mă plonja – cu totul anapoda, evident – în starea unei fronde sociale. De plătit cu viața plătea însă căpriorul, nu dictatorul. Nimicuri imberbe, ca pe la 30 de ani… Repet: n-am nici o scuză!

La „trezirea” mea au mai pus voinicește umărul niște pui de lup și de urs, orfani. După ce vînătorii le uciseseră mamele. I-am crescut. Poveste lungă, dragă… Plină de „lecții”. Cînd le înțelegi cît de cît „codurile”, începi să înțelegi că nu știi. Nimic. Înțelegi că omul ucide ceea ce nu cunoaște.

C.T.: Cum ar trebui să se poarte un vînător pe cîmp și în pădure ca să aibă ochi de cumătru cu tine?

N.D.: Cum să se poarte sau ce să poarte? Dacă poartă armă, l-aș acepta ca vînător sau braconier de necesitate. E totuna. Altfel, n-am cum accepta arma. Vînătoarea nu e sport. Cînd ucizi nu faci sport. Plus că armele sînt tare sofisticate. Iar medaliile și trofeele sînt fală goală cu virtuțile biologice ale sălbăticiunii. Nu cu virtuțile omului, care întotdeauna sînt pașnice. Așadar, „vînătorul” să poarte numai un aparat fotografic! Contemplînd. Eu, înaintea erorii cinegetice, făcusem fotografie de faună și m-am întors la ea. La ea, însoțită de cuvînt, fiindcă o imagine nu „face cît o mie de cuvinte”. Nu are cum. Cuvîntul e tare. Și avem mijloace spre a-l răspândi. Ca acum.

C.T.: Ce caută urșii în oraș?

N.D.: Întrebarea ar trebui pusă omului: ce caută omul peste tot în păduri? Ce caută, confiscînd arborii, fructele de pădure, spațiile, construind drumuri, pîrtii, hoteluri, mătrășind liniștea, solitudinile care sînt casa și cămara sălbăticiunilor? Dar revenind la întrebare: urșii caută mîncare, căci nu mai au hrană în păduri. Fructele de pădure sînt culese la scară industrială, de persoanele paupere, de Romsilva, de te miri ce producători străini de sucuri. Să nu uităm că, la 250-300 de kile cît are un urs, bietul de el are nevoie de mîncare, nu glumă. Oamenii nu sînt generoși. Nu judecă nici acest minim aspect. Să încerce un ins de 80 de kile să trăiască numai cu ce găsește în pădurile de azi. Nu o zi, ci tot anul. Iar un factor anapoda a fost și rămîne nădirea urșilor – adesea cu dulciuri, ciocolată, resturi gustoase – de către cei care vor să-i ucidă comercial. Gestionarii fondului îi coboară astfel la drumuri auto, acolo unde sînt adăposturile de tir. Ursul se învață ușor cu bunătățile. Și le caută mai apoi și prin pubele. Dar nu o face în București, ci în locurile unde s-a construit anapoda, în păduri. Ca la Brașov. Mirosul ursului e formidabil. Acum, local, jandarmeriile pot patrula noaptea, lansînd focuri neletale unde e cazul.

C.T.: Cum ar putea fi convins ursul să stea în pădure?

N.D.: Nicidecum prin ucidere. Ucis, el stă dinaintea șemineelor. Ursul rămîne în păduri dacă pădurile – ca biotop ofertant de liniște, izolare și hrană – sînt întregi și întinse. Omul trebuie convins – prin legi, pază și educație – să rămînă la locul lui. Care nu e în pădure.

C.T.: Cînd a fost împușcat puiul de urs la Sibiu de ce nu s-a găsit nimeni să-l tranchilizeze?

N.D.: Armele de tranchilizare sînt puține, cam una pe județ, și în dotarea unui medic veterinar. El știe dozele necesare, cunoaște balistica armei. Nu s-a găsit atunci veterinarul cu pricina, cel însărcinat prin contract. A fost un exemplu flagrant de nepricepere și neiubire.

C.T.: Ce poate face omul căruia îi mănîncă urșii oile sau îi face vizite prin curte?

N.D.: E simplu: trebuie să aibă cîini buni, gard electric, să fie asigurat. Să primească și compensații de la guvern. Conviețuirea cu biodiversitatea presupune riscuri și cheltuieli. Individual, sprayurile „antiurs” sînt extrem de eficiente. Deși ursul nu e o specie agresivă. Oamenii sînt tare anapoda. Uită cît de riscant e să iei ciolanul unui cățeluș și ciobanii sar să-i ia mielul din gură. Mai demult omul nu era un „asistat social”. Era mai cu Dumnezeu. Accepta și paguba, era harnic, se interesa, păzea, nu revendica. Am trăit acel timp, la munte, și știu.

C.T.: Decît să fie împușcați 175 de urși, cum s-a decis de curînd, n-ar fi mai simplu să fie duși în pădurile unde sînt puțini?

N.D.: Nicidecum. Pădurile care au pierdut ursul din faună nu îl mai pot găzdui. Căci de aceea l-au pierdut. Nu vîntul a luat urșii de acolo. Principiul lui Olaf Arrhenius și Edward O. Wilson – verificat temeinic pe teren și citat de Hubert Reeves în Pămîntul e bolnav – demonstrează că atunci cînd 50% dintr-un habitat este distrus, el a pierdut 90% din speciile endemice. Cu alte cuvinte, pînă cînd într-un loc dispare ursul – care, înaintea dispariției, e la vedere, flămînd, „stricător” –, biotopul cu pricina a pierdut zeci de specii mărunte și greu de observat. Specii care se sting anonim, fără „a strica” și fără a reproșa cuiva ceva. Lipsa urșilor este observabilă, dar este un factor tardiv. Ursul este un barometru ecologic. Cînd e văzut, ecosistemul e răvășit. Cînd a dispărut, ecosistemul e stricat. Trebuie păstrat, așadar, ce este și protejat. Ca întreg.

C.T.: Ești unul dintre scriitorii români apărători ai animalelor care au fost premiați și în străinătate pentru asta. Ce premii ai luat pînă acum?

N.D.: Literatura ecologică este ignorată la noi. Pe măsura suficienței și ignoranței criticilor. În alte părți de lume e la loc de frunte: tiraje, recenzii luminoase, simpozioane, lansări, premii, cititori. Mulți. Criticii români nu o consideră literatură, fiindcă e artă angajată. Vezi bine, Doamne, ferește de așa ceva! Da, în 1998 mi s-a acordat un premiu la Luxemburg , pentru cartea L’Ours de Baisesco, cuprinzînd nouă povestiri și nuvele. Fusese un concurs de literatură ecologică a țărilor francofone. Manuscrise. Premiul, dincolo de bani, a constat în editarea cărții. Am lansat cartea în Franța, la tîrgul de cultură ecologică „Ecologia”, unde eco-artele erau la mare preț, de la literatură la fotografie, arte plastice și film. Numai prin frumos se poate trezi conștiința. Prin frumosul artei, nu prin concepte fade. Au mai fost cîteva premii și în țară. Dar nu ele sînt importante, ci valoarea spirituală și propășitoare a artei. Din fericire, publicul este tot mai receptiv.

C.T.: De ce nu se bucură de trecere partidele ecologiste de la noi?

N.D.: Fiindcă nu sînt ecologiste, ci oportuniste. Ca toate celelalte. Vocația nu e dorită, căci deranjează. E o chestiune de răbdare, de timp, ca omul să descopere „frăția” cu natura și cu oamenii. Implicit, omul politic. Educația e cheia.

C.T.: Dacă ai ajunge ministrul Mediului, ce-ai face ca să aperi și animalele sălbatice de oameni, dar și oamenii de animalele sălbatice?

N.D.: E nevoie de o dublă implicare: cea în politici de mediu vizionare și perene, generoase, valabile și de neschimbat oricare a fi culoarea partidelor de la putere, și e nevoie de implicare în educația pro-natura. Despre ea am vorbit pînă acum. Eco-arta e importantă. Cînd va exista iubire pentru toate cele din Marea Lucrare, va exista respect. Inclusiv pentru teritorii, pentru „casă și cămară”. Fie ale omului, fie ale sălbăticiunilor. Caz în care nu vor mai trebui apărați unii de alții, intersectările și incidentele devenind minime. Și, dacă vor fi, vor fi acceptate ca firești. E de lucru…

(1264 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

  1. Mergi pe la o UPU. Stai vreo doua zile în sala. Pe de alta parte, e minunat ca va interesează fauna tarii.

  2. Un cap limpede,un om rational si cu respect pentru viata…Respect !

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.