Home / Reportaj / Noi muncim, taxe puține plătim

Noi muncim, taxe puține plătim

Zoom

“Vai, domnule ministru, dar ce facem noi, cei care ne luăm salariul pe IMM, cu impozitul ăsta forfetar?” Întrebarea, chiar dacă nu este 100% natural identică, a fost pusă de un ziarist, pe un post de radio, prin 2010. Omul n-ar fi vrut să mărturisească, neapărat, cum eludează el taxele datorate statului, dar i-a scăpat involuntar, gândindu-se că impozitul forfetar propus de ministrul Finanțelor îi va scoate mai mulți bani din buzunar. Ceea ce, serios vorbind, nu e normal. Adică oamenii, mai ales cei de dreapta, nu trebuie să plătească taxe mari pe salariu, pentru că nu se face. Statul trebuie să fie minimalist atunci când încasează impozitele și maximalist atunci când trebuie să plătească pentru infrastructură, școală sau sănătate.

Corporațiile, fie ele naționale sau multinaționale,

folosesc mereu pretextul taxelor mari pentru a ține salariile jos. Unele, cum ar fi cele din publicitate, nu pot ține salariile prea jos, pentru că nu ar mai avea cu cine munci. Nici corporațiile din presă, în perioada de glorie a acesteia, nu puteau plăti sume mici drept salarii, pentru că și-ar fi pierdut vedetele mercenare, dispuse, oricând, să plece la concurență pentru câteva mii în plus. Pe lună. De euro.

Așa au apărut,

încet-încet, diverse metode de optimizare fiscală. În publicitate, salariile cu adevărat mari sunt destul de rare. În publicitatea românească, desigur. În ciuda imaginii de industrie strălucitoare, multe salarii nu depășesc salariul mediu pe economie. Salariile de intrare, pentru juniori, sunt de 3-400 de euro lunar și cresc destul de încet. E drept, industria în sine e una care arde repede. Rari sunt cei care rezistă mai mult de zece ani și nu lucrează neapărat în departamentul de creație. De aia, se întâmplă ca de multe ori un departament de creație să fie format mai mult din juniori, exploatați cât pot fi exploatați și apoi lăsați să se mute în altă agenție. În advertising-ul românesc, în general, cam asta este soluția pentru a obține o creștere salarială consistentă: să te muți la concurență. Dacă-ți calculezi bine mișcările, poți să-ți și dublezi salariul în doi ani. Dacă ai rămâne în aceeași agenție, în doi ani ai avea o creștere de aproximativ 50-70 de euro pe lună, în cazul în care nu cumva dai lovitura și câștigi un premiu la Cannes.

În corporațiile din advertising,

alea cu adevărat mari, optimizarea costurilor este o preocupare constantă. Mai ales dacă lovesc succesiv crize economice, iar afacerea trebuie să continue, dar clienții vor să plătească din ce în ce mai puțin. Pe la începutul anilor ’90, când au apărut primele agenții de publicitate în România, o parte din plăți se făceau la negru. Cum, de unde avea oamenii ăia atâția bani nefiscalizați, e greu de spus. Mai apoi, însă, pe măsură ce au apărut clienții mari, multinaționali, în România au venit și agențiile multinaționale, urmându-și clienții pe o piață destul de mare. Au apărut procedurile, au apărut contractele legale și facturile. A fost din ce în ce mai greu să scoți niște bani intrați legal ca să plătești ilegal oamenii. Așa că ce era negru a devenit alb. Sau, în cel mai rău caz, gri.

Principalele cheltuieli

ale unei agenții de publicitate sunt cele legate de salarii. Uneori și chiria e consistentă, dar depinde de cât de mare e firma. Dar oamenii trebuie plătiți și trebuie plătiți bine dacă vrei să-ți satisfaci clienții. Căci ei sunt cei ce produc. Nimic palpabil, până la urmă, ci doar idei, dar idei care aduc înapoi bani, mulți bani. O campanie bine făcută poate spori vânzările, deci generează profituri. Ideile vin de la oameni, așadar oamenii sunt cei care trebuie plătiți.

Ar fi păcat, însă, ca statul să-și bage coada aia a lui nesimțită și să ia ceea ce legea spune că trebuie să ia. Statul, chiar dacă este, uneori, client de publicitate, poate fi fentat. Iar dacă poate fi fentat, va fi.

Așa apar soluțiile salariale alternative,

care au funcționat și încă mai funcționează în advertising și care au funcționat în media și s-ar putea să mai funcționeze încă acolo unde este vorba despre sume mari. În televiziune, de exemplu. O variantă de a da mai puțini bani statului era și este să nu plătești salarii, ci în loc de salarii, să-i dai omului bani pentru cesiunea drepturilor de autor. E legal, dar în anumite condiții. În general, pentru a plăti doar drepturi de autor, deci impozite mult mai mici, ar trebui ca persoanele respective să nu folosească baza tehnică a companiei, să nu muncească pe computerele acesteia, să nu petreacă zece ore pe zi, minimum, la birou și așa mai departe. E o activitate independentă, dar dacă s-ar face controale la majoritatea companiilor care-și plătesc angajații doar pe drepturi de autor s-ar găsi o activitate ca de uzină, cu creatori legați de scaune și de glie.

O altă variantă este aceea a contractelor între firme. O companie mare face un contract cu o firmă cu un singur angajat, firmă care trebuie să-i livreze, lunar, diverse creații intelectuale, fie că sunt scenarii de spoturi, fie că sunt strategii de campanii publicitare, fie că sunt articole. În spate e doar un salariu pentru care nu se mai plătesc toate contribuțiile. Se plătește doar TVA și se mai plătesc niște cheltuieli pe care angajatul transformat în firmă le are cu contabilitatea. Extrem de convenabil pentru angajator, ademenitor și pentru angajat. O vreme, cel puțin. Am cunoscut oameni care, luându-și salariul în formula asta, se credeau deja antreprenori. Nu aveau niciodată profit, își decontau pe firmă până și chiloții cumpărați și se simțeau foarte importanți umblând cu ștampila mereu în geantă.

Multe dintre firmele care mor

anual sunt astfel de firme cu un singur angajat, înființate pentru evitarea impozitelor. Atunci când salariul încetează să mai vină sub formă de venit pe firmă o perioadă mai îndelungată, firma nu-și mai are rostul și-și închide porțile. Statistic, economia e într-o stare de plâns, dar fiecare firmă fără angajați sau doar cu un angajat care-și închide porțile îi dă statului speranța că încă un contribuabil a trecut de partea mai albă a impozitării.

De cele mai multe ori, pe lângă stat, păcălit este și angajatul plătit pe firmă. Oricât ne-am iluziona că oamenii sunt responsabili și-și pot purta singuri de grijă, sunt foarte puțini cei care-și plătesc singuri asigurările de sănătate sau care pun deoparte bani pentru pensie. Atunci când stresul îi trimite la spital, unii realizează că, de fapt, nu pot beneficia de servicii medicale gratuite, pentru că nu sunt asigurați. Cei mai rezistenți n-ajung la spital până la vârste mai înaintate. Atunci când, însă, încep să se gândească la pensie, imaginându-și că, dacă au câștigat 1.000 sau 2.000 de dolari pe lună, pensia ar trebui să fie și ea destul de mare, realizează că, de fapt, pensia lor e inexistentă, pentru că nici ei n-au contribuit la vreun fond de pensii, iar patronul a făcut-o și mai puțin, el având, de fapt, contract cu o firmuliță care nu plătește contribuții la casa de pensii.

Statistica este cea

care ne spune cam câți dintre oamenii activi din România nu-și plătesc dările către stat spre deloc. Există, astfel, puțin peste 100.000 de firme fără nici un angajat, iar dintre acestea, cam 40.000 sunt firme de consultanță. Câte sunt firme de producție publicitară sau artistică nu știm exact. Și mai sunt 3.000.000 de oaameni care nu apar nici ca plătitori de taxe, nici ca pensionari și nici ca șomeri. Dar despre aceștia, în altă poveste.

(964 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.