Scandalul #metoo din ultimele săptămâni, departe de a fi un incident izolat, a născut un întreg hățiș de mărturii și luări de poziție care continuă să iasă la iveală. Pe lângă cazurile grave de agresiune sexuală dezvăluite în media, s-a dat tonul și unei discuții mai largi despre discriminarea subtilă a femeilor din cotidian. Aici particip și eu cu un exemplu. Zilele trecute vorbeam cu o prietenă pe net și îmi zice ceva despre Jacqueline du Pré. Incult, o întreb: „Cine-i aia, pictoriță?” și îmi dă replica: „Violonist”. Întreb: „E bărbat?” și răspunde cvasi-cinic: „Nu, e femeie, dar profesiile se pun la masculin”. M-am pus să îi livrez o listă de meserii feminine la prima mână: educatoare, îngrijitoare, spălătoreasă, asistentă medicală, femeie de serviciu.
De la taică-meu până la profesoara de română din școala generală,
am auzit o grămadă de bine intenționați corectând oamenii din jur să pronunțe corect meseriile, la forma de masculin universal. Cu alte cuvinte, „doamna avocat”, „doamna parlamentar”, „doamna magistrat” (nu magistrată), ba adesea se impune și forma „doamna profesor”. La ultimul exemplu, diferența de nuanță stă în faptul că, din postura de suflețele călăuzite, copiii își strigă la clasă profesoara în varianta de feminin. Pe de altă parte, dacă dascăla se întâmplă să fie invocată de director la deschiderea anului școlar, sau dacă o echipă de televiziune vine să facă un reportaj despre corpul didactic, monologul sau, după caz, burtiera are mai multe șanse să fie umplută de o sintagmă mixtă precum „doamna profesor Tatiana Popescu, șef de catedră la Biologie”. Când pășim într-un registru oficial, tindem să masculinizăm unii termeni pentru a recunoaște în ei valoarea neutră, descriptivă, a funcției sau gradului. La o privire atentă în spațiul universitar, efectul e mai pronunțat: foarte rar auzi „asistentă”, „lectoră”, „conferențiară”.
Motivul pentru care meseriile „tipic feminine” sunt acceptate neechivoc,
iar meseriile „serioase”, „de bărbați”, nasc dezbateri contradictorii când sunt flexionate, ține mai puțin de morfologia limbii române și mai mult de convenții sociale. Istoricește, suntem obișnuiți ca bărbații să ocupe funcțiile importante în societate și n-avem nici o problemă să împingem nomenclatorul meseriilor feminine într-o zonă mai degrabă paliativ-maternală, de îndrumare sau ajutorare a semenilor. Diviziunea între cele două tabere e așa de pronunțată, încât unele meserii „feminine” nici măcar nu funcționează când vrei să le convertești. Pentru vorbitorii de română, ideea că un bărbat ar putea să se ocupe de curățenie e atât de neverosimilă, încât spălătoreasa e femeia care se ocupă cu spălatul rufelor, dar „spălător” înseamnă ori încăperea unde se spală rufe, ori un aparat care spală vase. „Educator” sau „dădac” ne sună ca nuca în perete, iar noțiunea de „bărbat de serviciu” pare așa de trasă de păr încât apar anunțuri de un comic involuntar, de genul „Angajăm femeie de serviciu (se poate și bărbat)”.
La ocupațiile unde ai ambele forme în circulație, cum e „jurnalist”,
are loc o conversie de gen în momentul în care meseria se specializează. Astfel, pot să zic, la o bere, „amica mea, Miruna, e jurnalistă”, dar dacă trebuie să o prezint pe Miruna mai pe larg, într-un cadru ceremonios, voi spune „Miruna Xulescu, jurnalist cultural” (caz particular de care, din rațiuni de corectitudine, mă fac vinovat și eu în articolul despre vizita lui Irvine Welsh la București). Dacă „asistat social” îl flexionăm corect la plural „asistați social”, ar trebui să putem face la fel când vine vorba de gen: „jurnalistă cultural”. În cazurile astea, ce precedează rostirea e un proces mental de vreo jumătate de secundă în care te decizi ce formă să dai substantivului și mergi mai întotdeauna pe varianta sigură, de masculin, cu care nimeni nu o să aibă nici o problemă; de multe ori, nici persoana nominată. Ba, dacă femeia în cauză a avut parte de o educație ca la carte, ea însăși o să se bată în piept cu titulatura, îndrumându-te superioară către adevărul gramatical. Garantez că dacă faci reversul și scapi o „jurnalistă” în spațiul public când te referi la un bărbat, întreaga presă o să facă circ despre asta măcar o săptămână și episodul o să rămână veșnic în analele exprimărilor greșite, ca „almanahele” lui Vanghelie sau „succesurile” Elenei Băsescu.
Cel mai recent am fost martor al acelui moment decizional în acțiune
la un curs unde un lector universitar de la Filozofie căuta, în mjlocul unei fraze, exprimarea cea mai fericită: „…avem un manager și o manageră, ăăă, manageriță, cum să îi zicem…”. Până la urmă, a împăcat capra morfologică cu varza imparțială: „domn manager, doamnă manager”. În locul lui, aș fi rămas la varianta „manageră”. Faptul că un împrumut englezesc ne sună ciudat cu „ă” în coadă ține doar de obișnuință, la fel cum generațiile de dinainte de ‘90 rostesc „sînt” și „complect” considerabil mai des decât milenialii cu „sunt” și „complet”. În aceeași oală stă și regula cu cacofoniile, o altă convenție lingvistică, care interzice alăturarea oricăror două silabe identice sau similare (nu doar „ca”) și care se trage din pudibonderia românului față de caca.
Toate bune și frumoase, zice prietena mea de pe chat,
sunt de acord că chestiile astea sunt pură convenție, dar ce soluții ai? E tâmp să pui o profesie la feminin doar pentru că e ofensator pentru femei. Îi răspund cu referire la Rosa Parks, femeia de culoare care a refuzat să se mute pe un scaun rezervat negrilor în autobuz. După logica amicei, am putea să zicem și noi: „Da, sunt de acord, segregarea locurilor în autobuz după rasă e pură convenție. Dar nu ai cum să amesteci aiurea culorile autobuzistice între ele doar ca să nu ofensezi negroteii. Faci ghiveci cromatic, ești nebun?”. Ea parează aducând vorba de un fenomen din SUA unde, din cauza faptului că engleza e o limbă fără gen, au început oamenii din presă să folosească titluri ca „female reporter” și „female engineer”.
Îi dau dreptate prietenei că soluția asta sună forțat și lungit,
mai ales în cazurile în care forma e folosită ca să scoată în evidență persoana prin calitatea ei de femeie. Totuși, postulez că poate e o măsură destinată să altereze inerția cu care te gândești automat la un bărbat când auzi o funcție. Or, la un cost mult mai mic am obține și noi același efect benefic pe meleagurile noastre dacă am începe să-i dăm mai des cu „ministră”, „avocată” și „juristă”. E același termen cu un „ă” în plus, uneori o „iță” și din când în când cu o „oare”. E greu? Eu zic că e mult mai ușor ca în engleză. Și cum uzul dictează norma și nu invers, peste trei generații o să auzi în conversațiile din tramvai „doctoriță de familie”. Ce naiba, o să avem în dicționar „cui” cu sensul de joint și „blană” cu sensul de cool și n-o să avem o flexionare corectă a meseriilor după gen? Haideți, că se poate.
Violoncelistă, defapt.Altă mâncare de pește….dar depinde de bucătar sau bucătăreasă. 😀
Ce text prost si neinteresant.
E violon(ce)list(a)