Home / Interviu / OANA BOCA: „În afară de cîteva cazuri fericite, tirajele autorilor români sînt mici, la fel și cîștigurile”

OANA BOCA: „În afară de cîteva cazuri fericite, tirajele autorilor români sînt mici, la fel și cîștigurile”

Zoom

Știți cu ce se mănîncă piarismul literar și, în general, ce înseamnă să fii profesionist în relații publice? Dar cum se promovează cărțile și ce face literatura în mediul virtual? Piarista Oana Boca a înființat prima agenție de promovare a lecturii din România și e una dintre puținele persoane specializate pe bune de la noi din țară care îți pot răspunde la întrebările astea.

Cristian Teodorescu: Ne cunoaștem de cîțiva ani și știu ce faci în ultima vreme ca piaristă, dar de unde ți se trage asta?

Oana Boca: Nu știu… Mă gîndesc că, dacă timp de 15 ani am tot refuzat să mă mut cu „trusa” de PR înspre o industrie mai bănoasă, ba, mai mult decît atît, m-am mai și măritat cu un scriitor-critic literar-traducător-editor, mi-e teamă că, pur și simplu, acesta este singurul scenariu profesional pe care îl merit.

C.T.: Noi avem obsesia Premiului Nobel. Marketizarea autorilor care intră în competiție i-ar putea ajuta să-l cîștige?!

O.B.: Îmi imaginam eu că nu putem ocoli vechea obsesie cu Nobelul literar, ca obiectiv național… Socotelile Academiei Suedeze nu au legătură cu „marketizarea” eficientă. Că nu de marketing inteligent duc lipsă Philip Roth sau Haruki Murakami… Ușa aceea albă de la Stockholm pe care, octombrie după octombrie, o privim disperați minute în șir cam toată lumea publishing-ului de carte și veștile pe care ni le aduce deschiderea ei poartă adesea în spate tensiuni politice – iar discuțiile acestea despre dimensiunea politică a celui mai rîvnit premiu literar din lume sînt mai vechi, aproape că s-au clasicizat.

C.T.: De ce n-au scriitorii români agenți literari?

O.B.: Nici în Germania sau în Franța scriitorii nu prea au agenți literari – de fapt, în Europa, instituția agentului literar este o modă întreținută în special de publishing-ul de carte britanic. Acolo, ca să ajungi să fii publicat de o editură, trebuie ca un astfel de specialist să te ducă de mînă în Inbox-ul editorului. La noi, cînd scriitorii deplîng lipsa agenților literari, se gîndesc concret la faptul că nu există o „instituție” care să îi ajute să fie traduși masiv peste hotare. Iar motivul pentru care nu avem astfel de specialiști în organigrama pieței de carte autohtone este aproape banal, ține de lipsa banilor sau a perspectivelor: în afară de cîteva cazuri fericite, tirajele autorilor români sînt mici, la fel și cîștigurile. Ca să reușești să prezinți un autor român unui editor străin, trebuie să pregătești un portofoliu. De unde bani pentru probe de traducere profesioniste și cataloage de prezentare în limbi străine? Cine plătește onorariul agentului? Dacă se aventurează cineva să gîndească un plan de business pentru o astfel agenție literară, ar fi asta o afacere sustenabilă? Cînd vom găsi răspunsuri la aceste întrebări, cred că vor apărea și specialiștii interesați să promoveze autorii români peste hotare. Pînă atunci, munca asta o fac o parte dintre edituri. Atît cît își permit și în acord cu șansele fiecărei cărți de a trece granițele.

C.T.: Te ocupi de festivaluri literare și nu numai. Cum e să inventezi un – cum se zice – „eveniment” în așa fel încît el să și funcționeze ca atare?

O.B.: Dacă ne imaginăm că apariția unui festival de literatură într-un oraș poate rezolva automat problema lipsei educației pentru lectură în acea zonă sau că poate atrage după sine vînzări spectaculoase ale cărților autorilor invitați, atunci este clar că supralicităm semantica proiectului. În spațiul Europei Centrale și de Sud-Est, festivalurile literare reprezintă doar mici întîmplări simpatice, așa, ca un soi de aperitiv care poate să îți deschidă apetitul pentru cărțile anumitor autori. Sau un cadru în care se pot naște prietenii între invitați, care s-ar putea concretiza în colaborări viitoare. Din punctul acesta de vedere, cred că mai toate festivalurile noastre de literatură sînt în grafic. Ce le lipsește unora dintre proiectele autohtone este acel element identitar care să le diferențieze: că nu se poate ca toate festivalurile de literatură românești să aibă ca specific împrietenirea scriitorilor cu cititorii și atît.

C.T.: Ce nu știe să facă scriitorul român ca să-și promoveze opera?

O.B.: Într-un singur caz scriitorul (român) este forțat să-și promoveze opera: atunci cînd a decis să își publice cărțile în sistem self-publishing (iar în ultimii ani au apărut destule firmulițe care au grijă să factureze visul fiecărui autor care vrea să-și vadă cărțile tipărite imediat, pe cheltuiala sa). Altminteri, autorii nu sînt obligați să urmeze cursuri de PR și publicitate. Sarcina lor este să scrie. De promovare trebuie să se preocupe specialiștii: editura, respectiv Departamentul de PR – desigur, conform contractului, scriitorul este obligat să colaboreze cu editura. Există scenarii derulate în fugă, în care partea de promovare este expediată, așa cum există și o sumă covîrșitoare de situații normale, în care paharul pare fie pe jumătate plin, fie pe jumătate gol – depinde doar de cine îl privește. Respectiv, există campanii de promovare în care editorul își folosește toată energia pe care își permite să o investească în promovarea unui titlu despre care știe că este condamnat să nu depășească 500 de exemplare vîndute – un scenariu normal, decent așadar –, dar care dinspre autor se vede ca o lipsă de interes, ca un proiect nedezvoltat suficient. De aceea, poate că primul pas pe care ar putea să îl facă autorul ar fi acela de a înțelege și accepta care este potențialul de bestseller al propriei cărți.

C.T.: Piața de carte din România e din ce în ce mai mică. Nu-ți vine să dai de pămînt cîteodată cu ceea ce vrei să faci?

O.B.: Absolut deloc. În ultimii doi ani, mi-am consumat mare parte din energie încercînd să înțeleg dacă în afară zonei acesteia de mainstream afectate de derularea haotică a întîlnirii cărții românești cu capitalismul mai există și altceva. Pentru că este evident că parcurgem o perioadă în care citim mai mult decît oricînd în istoria omenirii (ce, cum, nu răspundem acum). Așa am ajuns să studiez ce se întîmplă cu tinerii în online: ce și cum citesc ei și, mai ales, dacă există o producție de texte născute exclusiv în spațiul digital, semnate de autori cărora nu le pasă că există o Uniune a Scriitorilor din România sau recenzii de carte. Și răspunsul este da: putem contabiliza zeci de astfel de comunități închegate de scriitori și cititori și mii de texte născute și „consumate” doar în mediul digital (vedeți ce se întîmplă pe Wattpad, spre exemplu). Că asta este Literatură ori nu, sau ce se va întîmpla cu textele acestea peste ani nu știu dacă reprezintă un motiv de îngrijorare. Mai important mi se pare faptul că aceste comunități sînt în expansiune și că ele sînt extrem de apropiate ca propunere de entertainment de chiar stilul de viață al tinerilor din secolul 21, pe care conexiunea la Internet îi acompaniază peste tot, 24 de ore din 24. În plus, aceste ficțiuni digitale reprezintă un fenomen global, care din cînd în cînd reușește să încalece sistemul tradițional de reputație din sfera editorială, dînd lucrurile peste cap (spre exemplu, Fifty Shades of Gray, bestseller-ul absolut al ultimilor ani, o poveste pe care o citim astăzi în print la o editură prestigioasă, este un astfel de text născut în logica spațiului digital al celor care scriu fanfiction). Deocamdată, în România, aceste texte au un destin paralel cu ritmul vieții editoriale tradiționale. În țările cu o istorie a lecturii, însă, editorii au început să-și pună întrebări: prestigiosul grup editorial Penguin-Random House, de exemplu, a deschis ușa acestor amatori, lansînd o colecție dedicată lor, Kindle le-a creat o platformă, Amazon cocheta oricum de mult cu marginalii…

C.T.: Avem nevoie de un proiect cultural de țară sau ne putem bizui pe faptul că lucrurile merg și așa?

O.B.: Nu de proiecte culturale am dus noi lipsă în ultimii 26 de ani, ci mai curînd de lipsa continuității acestora. O succesiune halucinantă care pleacă în special dinspre destinul celor care vin la conducerea instituțiilor de cultură: în zona asta mandatele au, de cele mai multe ori, o durată de viață extrem scurtă. Și asta pentru că, la nivel politic, domeniul cultural reprezintă prea adesea un soi de monedă de schimb atunci cînd înțelegerile dintre partidele mari dau cu rest. În ultima perioadă, au existat ani în care s-au schimbat și cîte patru miniștri ai Culturii în douăsprezece luni… Ceea ce ne demonstrează că, în lipsa continuității, lucrurile pot merge și așa.

C.T.: Dacă ai fi consiliera ministrului Culturii, ce l-ai sfătui să facă mai întîi?

O.B.: Pentru că aparțin sferei culturii scrise și fiindcă, în România, nu am experimentat niciodată o campanie națională de educație pentru lectură, cred că l-aș sfătui pe ministrul Culturii să se gîndească la un astfel de plan. Iar cînd spun campanie de educație pentru lectură nu am în minte un proiect elitist-emfatic constînd în cîteva acțiuni imaginate de vreun publicitar creativ, ci o acțiune structurală, gîndită pe termen lung, în colaborare cu Ministerul Educației.

(1242 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.